CĂUTĂTORII DE ….SARE DIN PREISTORIE

Din timpuri îndepărtate oamenii au avut nevoie de sare pentru hrana lor, pentru conservarea alimentelor, dar şi pentru dieta animalelor domestice. Pentru a-şi acoperi aceste nevoi, populaţiile străvechi au căutat să identifice surse de sare şi să le exploateze. Este un fapt binecunoscut că, ceea ce în chimie se numeşte clorură de sodiu, în natură apare fie în stare solidă, în zăcăminte compacte, fie sub forma apelor sărate (izvoare, lacuri).
În aceste câteva rânduri îmi propun să fac cunoscute doar câteva aspecte legate de exploatarea surselor de sare din judeţul Neamţ şi doar pentru perioadele îndepărtate ale istoriei. În zona despre care am făcut vorbire se întâlnesc numeroase slatine (izvoare sărate) – peste 60 -, aflate în special în arealul montan şi submontan. Ceea ce este important, şi trebuie reţinut, este faptul că în imediata apropiere a acestor surse au fost descoperite importante vestigii arheologice, care atestă exploatarea constantă a lor. Din acest punct de vedere, cele mai importante situri arheologice din judeţul Neamţ sunt cele de la Lunca (com. Vânători-Neamţ), Oglinzi (com. Răuceşti), Ţolici (com. Petricani) şi Gârcina (com. Gârcina). Cercetările efectuate în aceste locuri au arătat, pe baze ştiinţifice riguroase, că încă de acum aproximativ opt milenii, grupuri umane s-au stabilit lângă izvoarele respective şi le valorificau. În ce consta exploatarea lor? Slatina din izvoare era fiartă în vase de lut, pe vetre deschise, iar prin evaporarea apei se obţinea sare cristalizată. Operaţiunile acestea, deşi erau sezoniere, s-au desfăşurat pe intervale lungi de timp. În acest fel se explică prezenţa unor depuneri arheologice cu grosimi considerabile de până la 4-5 m.
Dar de ce era nevoie de sare cristalizată şi nu foloseau doar apa sărată? Grupurile umane aflate în vecinătatea acestor izvoare foloseau cu siguranţă şi slatina, dar mineralul în stare solidă era mult mai concentrat şi mult mai uşor de transportat pe distanţe lungi. Având în vedere faptul că, spre exemplu, în zonele răsăritene ale României nu există surse de sare, se poate admite că vechile comunităţi din regiunile respective se aprovizionau cu acest produs, prin intermediul schimbului, din zona subcarpatică.
Obţinerea sării cristalizate în preistorie a fost o ocupaţie cu un înalt grad de specializare, produsul final nefiind doar un bun de consum, ci şi un bun de prestigiu. Cercetările de teren au arătat de multe ori că anumite izvoare sărate era controlate de comunităţile care se aflau în apropiere, iar în zonele în care această resursă naturală apare frecvent şi densitatea aşezărilor preistorice este mare.
Prin urmele materiale pe care le-au lăsat acei căutători ai sării din preistorie se pot contura astăzi dimensiunile acestei îndeletniciri, cu atât mai mult cu cât şi la ora actuală se mai folosesc aceste ape sărate în gospodăriile ţărăneşti. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată importanţa arheologică şi istorică a acestor situri, unul dintre ele, cel de la Lunca, fiind, până în acest moment, cea mai veche exploatare de apă sărată din întreaga Europă[1].

Dr. Vasile Diaconu

(sursa imaginilor – arhiva CMJ Neamţ)

[1] O. Weller, Gh. Dumitroaia, The earliest salt production in the World. An Early Neolithic exploitation in Poiana Slatinei-Lunca, Romania, în Antiquity, 79, 306, 2005.