Cine sunt țuțuienii din Tîrgu Neamț ?

De admin Pe 28 mai 2017

În Amintirile sale, Ion Creangă, povestind de împrejurimile satului Humuleşti, ne spune că peste apa Ozanei, în mahalaua de sub Cetatea Neamţului, a Târgului Neamţ, alături de localnici se aşezaseră de puţin timp ţuţuienii. Despre aceştia din urmă scriitorul ştia că sunt veniţi din Transilvania, că „mănâncă slănină râncedă” şi tot timpul „se ţin de coada oilor” a căror lână o lucrează singuri şi că sunt vestiţi pentru teascurile lor de făcut oloiu. Cu trecerea anilor ţuţuienii şi-au pierdut legăturile cu rudele din Sălişte, uitându-şi până la urmă originea.

Despre aceste familii venite din Sălişte şi din alte câteva sate învecinate şi stabilite la Târgu Neamţ avem puţine informaţii. Două articole scrise de Constantin Turcu Cine sunt „ţuţuienii” din Amintirile lui Ion Creangă? şi Neamul ţuţuienilor (note istorico-etnografice) ne prezintă succint câteva date despre perioada în care au venit oierii sălişteni, numele şi ocupaţiile acestora. Aşa cum vom vedea săliştenii au influenţat într-o anumită măsură arhitectura, meşteşugurile şi comerţul local. Ca supuşi ai Imperiului Habsburgic ei se stabilesc aici cam în aceeaşi perioadă cu venirea în târg a primelor familii evreieşti galiţiene care se ocupau cu negustoria şi comerţul.

În documentele din Moldova, locuitorii care se aflau sub protecţie străină se numeau sudiţi. Erau „consideraţi ca o categorie orăşenească distinctă, privilegiată sub raportul regimului juridic, fiscal şi vamal, diferenţiată de restul populaţiei din târgurile şi oraşele moldoveneşti”.

Între sudiţii austrieci îi întâlnim şi pe ţuţuienii de care ne ocupăm în studiul de faţă. Prima înregistrare a lor este catagrafia din 1825. În urma recensământul încheiat la 25 martie 1825,

Între persoanele înregistrate în această catagrafie se numără şi 20 capi de familie veniţi din Sălişte sau din satele apropiate şi aşezaţi în Târgu Neamţ, dar şi în localităţi limitrofe. Pentru a se deplasa în Moldova obţinuseră paşapoarte de la magistratul din Sibiu. Nu ştim care au fost cauzele ce au determinat plecarea acestor oameni din locurile natale, dar credem că în primul rând au fost de ordin economic şi fiscal. Astfel, la 1803, în momentul când se face recensământul populaţiei târgului se înregistrează în Mahalaua Ţuţuieni un număr de zece familii, care erau scutite de bir de Mănăstirea Neamţ. Probabil erau o parte din ciobanii mănăstirii. Demn de semnalat este faptul că exista o mahala în care se adunaseră oieri din Transilvania, posibil, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Mahalaua Ţuţuieni.

Aşezându-se într-un târg aveau posibilitatea desfacerii produselor obţinute în gospodărie: brânză, carne, piei, lână, dar şi a celor prelucrate precum şiacul şi uleiul. Cel mai adesea ţuţuienii sunt întâlniţi închiriind Obcina Şandrului din zona Broştenilor. Astfel, Nicolae Boe (Boia) închiriază Muntele Barnariu cu 2000 de lei „de la suitul oilor până la coborât”. La rândul său Ioan Chipariu (înregistrat în catagrafia sudiţilor din 1834 la numărul 1263), tot ţuţuian din Târgu Neamţ, închiriază de la Nicolae Balş, stăpânul moşiei Broşteni, Muntele Căboi „cu 1000 lei şi 10 vedre de brânză bună, tomnatecă, făcută cu plăcere, însă în burduf”.

Venirea ţuţuienilor are loc într-un context general favorabil emigraţiei transilvane către Moldova. Pentru a acoperi nevoia de forţă de muncă domnii Moldovei au dat, mai ales în secolul al XVIII-lea, numeroase hrisoave prin care se ofereau o serie de scutiri acelora care veneau să se aşeze în Moldova, în special dacă erau moldoveni plecaţi peste hotar. Abia în urma „hrisovului bejenarilor” dat de Constantin Racoviţă, în 1756, se observă o ameliorare a situaţiei şi apoi o creştere însemnată a numărului locuitorilor Moldovei. Potrivit acestui act domnesc bejenarii (oamenii veniţi de peste graniţă) aveau dreptul să se aşeze pe orice moşie „undi li va plăcea locul”, cu obligaţia de a plăti, după şase luni de la sosire, câte şase potronici de familie. Până în anul 1825 la Târgu Neamţ şi în satele din jur se stabiliseră 20 de familii de ţuţuieni. Venirea s-a făcut succesiv. La început au sosit două familii la Topoliţa: Toma Niţă (1805) şi Petru Mosoră (1813), apoi încă trei în 1814 (Gheorghe Niţă, la Topoliţa; Ion Mocanu şi Dumitru Martin, la Târgu Neamţ), care după nume par a fi rude cu primii veniţi. Acesta a fost nucleul de bază. Sunt cei care au stabilit contacte cu localnicii şi au constatat că pot să cheme şi alte persoane, rude sau cunoştinţe. În 1817 vin 11 familii (Ion Opre, la Topoliţa; Dumitru Marcu, Neculai Martin şi Dan Chiper la Humuleşti; Petre Cărată, Ion Sava, Ştefan Şandru, Ion Chipar, Lazar Opre, Miron Jătul, Neculai Boia şi Dumitru Herţa, la Târgu Neamţ), pentru ca apoi să mai vină încă trei familii: Ştefan Boia (1819), Bucur Roş, la Topoliţa (1820) şi Bucur Mocanu, la Târgu Neamţ (1822).

Toţi cei veniţi erau familişti, patru cupluri nu aveau copii, iar restul aveau între unul şi şaşe copii în vârstă de la câteva luni până la 16 ani. Între capii de familie doi era văduvi. Doar unul dintre ei s-a căsătorit în Topoliţa, restul au venit cu soţiile din Transilvania, majoritatea dintre ele fiind din Sălişte. Vârsta capilor de familie era între 26 şi 80 de ani.

Un fapt este demn de reţinut. Alături de sălişteni, vine şi un învăţător. Nu ştim dacă este adus de vreunul din ei pentru a-i învăţa copiii sau dacă era în căutare de muncă. Cert este că Ionaşcu Bezdra a venit la Târgu Neamţ în 1816, fiind „dascăl, învăţător de copii”. Avea la momentul recenzării 40 de ani, nu era căsătorit şi ţinea casă cu chirie. Cei despre care discutăm aici se cunoşteau bine între ei. Chiar dacă vin în ani diferiţi, în ianuarie 1823 toţi îşi înnoiesc, aproape simultan paşapoartele (vezi numerele de înregistrare date de Cezaro-crăiasca Agenţie). În total au venit 82 de suflete: 20 capi de familie, 18 soţii şi 44 de copii. Dacă în catagrafia din 1825 între supuşii austrieci de la Târgu Neamţ întâlneam ţuţuieni din Sălişte şi Sâmbăta, de această dată (1834) întâlnim persoane din Sălişte, Galeş, Tilişca şi Sâmbăta. În total 51 capi de familie (42 căsătoriţi, cu soţii) cu 123 de persoane (68 de copii, din care 30 băieţi şi 38 fete, zece burlaci, la care se adaugă patru persoane rude cu capii de familie). Localnicii din Târgu Neamţ au preluat de la aceşti oameni veniţi din Sălişte şi din împrejurimi, „roata ţuţuienească”, care servea la tors şi răsucit lâna, precum şi la depănat fire pe ţevi de soc, de stuf ori pe mosoare speciale, „teascul de făcut oloi” din sămânţă de cânepă şi ţesutul sumanelor. De asemenea, ei au adus în peisajul locului casele în stil transilvan, cu cerdac ieşit la scări şi acoperiş ţuguiat, grajduri şi garduri înalte. Toate acestea se mai puteau vedea în urmă cu mai puţin de o jumătate de secol, aşa cum arată Constantin Turcu în articolele sale. Multe dintre numele de familie ale ţuţuienilor se păstrează până astăzi, fără ca purtătorii lor să mai ştie că o parte din străbunii lor au venit din Transilvania.

Prof. Emanuel Bălan

Surse:

-Ceahlăul, 1979, nr. 662, 8 aprilie;

-Corneliu Istrati (ed.), Condica Vistieriei Moldovei la 1803, Iaşi, 2010;

-Ion Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, Bucureşti, 1987;

-Iuliu Marţian, Bejenari din Ardeal, în AIIN, IV, 1926-1927;

-Ştefan Meteş, Păstori ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925;

-Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, 1971;

-Silviu Văcaru, Bejenari transilvăneni în Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în ActaBC, III, 2008;