Consemnări inedite despre haiducul Pantelimon Toader (1)

Dacă la începutul secolului XX în Occident se vorbea de bande de gangsteri care îşi făceau de cap prin oraşe, în Nordul Moldovei, după reprimarea răscoalei de la 1907 autorităţile avea încă mari probleme cu prinderea haiducilor.

Documentele păstrate la Arhivele Piatra Neamț, dar și numeroasele articole din presa vremii, conturează portretul haiducului Pantelimon. Cel mai complet studiu închinat haiducului Pantelimon este cel al lui Mihai Stoian, „Reabilitarea unui haiduc” publicat în 1968, ba chiar și un film, în 1983, în regia lui Dan Pița: „Dreptate în lanțuriˮ.

Dar de unde legenda și reputația, pentru că Pantelimon nu era singurul haiduc care dădea de lucru jandarmeriei. Putea să rămână unul dintre sutele de infractori ai epocii, anonim, dacă toate isprăvile sale nu ar fi fost popularizate de presă. Da, haiducul Pantelimon a fost și o afacere de presă, iar N.D. Cocea de la ziarul de stânga Dimineața l-a făcut celebru.

Acesta anunță în presă că se duce în nordul Moldovei să îl găsească și să îi ia un interviu. Sfida astfel autoritățile care nu reușeau să îl captureze, deși se pusese un premiu pentru orice informație care ar fi dus la arestarea lui. Povestea a stîrnit reacția celorlalte gazete – Universul, Epoca, Viitorul – ceea ce a amplificat mult efectul. Subiectul nu a lipsit practic nicio zi din paginile gazetelor. Pantelimon a ajuns rapid o celebritate datorită știrilor, o parte dintre ele fanteziste, zvonuri, false, trimise de N.D. Cocea. Pentru unii era un erou, ultimul haiduc, pentru alții un bandit sîngeros.

Istoria s-a derulat între ficțiune și realitatate, între minciună multă și adevăr puțin.

Pentru Cocea și Constantin Mile, Pantelimon era un exemplu viu al “luptei de clasă”, al “țărănimii care se ridica cu arma în mînă împotriva exploatării moșierilor și arendașilor”. Din prima întâlnire a lui Cocea cu Pantelimon, acesta descoperă nu imaginea unui erou, ci imaginea unui om simplu, un țăran care prin haine și fizionomie, „emană toată tristețea, toată deznădejdea țăranului alungat, prigonit, jefuit, impilat fără speranța unei soarte mai bune, decât în fugă sau în revoltă. Ghemuit lângă trunchiul unui copac, pare obosit și sfârșit. Dacă n-ar fi pușca cu două țevi –iar nu un Manlicher, cum susțineau autoritățile – culcată la picioarele lui, nimic n-ar spune că în fața mea stătea banditul temut, care de trei luni de zile poartă pe urmele lui corpuri întregi de soldați și de jandarmi. Vorbește într-un glas încet, cu glas tărăgănat și ostenit.ˮ

Haiducul Teodor Pantelimon a Dumitroaiei, fiul ajutorului de primar şi, ulterior, perceptorului Dumitrache Pantelimon şi al Catincăi din Răuceşti, avea, în iulie 1914, când începea cea mai spectaculoasă urmărire a sa, 41 de ani (s-a născut în 22 ianuarie 1870), opt condamnări definitive, dintre care cinci executate, o mulţime de amante, inclusiv o văduvă din Boroaia, doi fraţi, Ioan – mai mare, dispărut de multă vreme de acasă, şi Neculai- un flăcău de vreo 19 ani, care locuia cu mama sa, o femeie de 60 de ani, inteligentă, „şireată şi rafinată”, care le râdea în nas autorităţilor şi jandarmilor care îi tot călcau pragul.

Conform documentelor din dosarul său de la Tribunalul Judeţean Neamţ (unde a fost judecat în 1913), avea două clase primare şi era de meserie lemnar. A ales haiducia, așa cum îi mărturisea ziaristului N.D. Cocea, după ce a fost acuzat de un furt de vite, o faptă pe care nu o făcuse. Cum nu s-a putut prezenta la proces pentru că citația nu a ajuns la el, a fost condamnat la un an și jumătate de închisoare. Îi declara lui N.D. Cocea, că pus în fața închisorii, „alege codrul, considerând că decât temniţă, mai bine moarteaˮ.

O caracteristică a lui Pantelimon era că îi ataca pe cei cu dare de mână. „Din puşca sa nu a plecat niciun glonţ omorâtor, iar cei spre care a îndreptat-o se supuneau de îndată”. Printre păgubiţi s-au aflat negustori, cârciumari români sau evrei, un poliţist, un preot, administratori şi antreprenori de păduri. „Toţi aceştia, la vederea puştii ce întinsesem spre dânşii, pe dată ce le-am spus cine sunt nu mi-au opus nici cea mai mică împotrivire şi mi-au lăsat banii şi obiectele de preţ ce aveau la dânşii”, este mărturia haiducului în procesul de la Botoşani, primul pe care l-a avut după ce a fost prins.

Ziarele Dimineaţa (unde activa scriitorul N.D.Cocea), Universul,  Adevărul, sau chiar revista umoristică Veselia prezentau faptele haiducului şi luau în derâdere păţaniile jandarmilor şi poterelor care nu reuşeau să pună mâna pe el.

În vara lui 1911, N.D. Cocea reușea primul înterviu cu Pantelimon, găsindu-l pe acesta, dând peste nas autorităților, jandarmilor penibilului comandant Coroiu, soldaților Regimentului 15 și ai Batalionului 2, conduşi de procurorul Floareş şi căpitanul de jandarmi Sandu Chiriac, care nu reușeau să-l prindă. Premiul pus pe capul său de către Prefectura Neamț a crescut de la 500 de lei, la 3000 de lei în câteva luni, fiind trimiși pe lângă forțele existente și 30 de agenți speciali ai Siguranței de la București.

Datorită cetaşilor lui Teodor Pantelimon, călătoriile se făceau „cu frică. Toţi călătorii care merg în trăsuri, precum şi ţăranii care parcurg calea pe jos sunt îngroziţi şi, la fiecare răspântie, aşteaptă apariţia lui Pantelimon. Comercianţii călătoresc înarmaţi”. Cocea dă exemplul arendaşului moşiei Grumăzeşti, Leon Tarcauanu, care venise, în 31 iulie, la Piatra Neamţ, înarmat până în dinţi, ca şi vizitiul şi pădurarul care îl însoţeau, dar şi „în condiţiile astea, a făcut drumul până la Piatra tot cu frică… Frica e contagioasă. Ea a început să bântuie şi prin oraş, căci se lansase zvonul că autorităţile ar fi primit scrisori de la Pantelimon, prin care înştiinţează că vine, pentru câtva timp, şi la Piatra”.

Ziarul Universul povestește o altă ispravă de-a lui Pantelimon, și anume cum a reușit să scape de poteră la Bozieni. „Pe când străbătea satul, apar deodată jandarmii. Pe drum trecea şi un bătrân cu o căruţă cu doi boi plină de strujeni, iar Pantelimon aruncă puşca şi geanta în car, îl împinge pe moşneag în şanţ şi porneşte agale în faţa boilor trăgându-i de funie. După ce-au trecut jandarmii, Pantelimon se întoarce, îl ridică pe bătrân din şanţ, îl scutură şi-i dă 20 de lei, mulţumindu-iˮ. Un alt ziar ce relata faptele sale prin intermediul unui corespondent din zonă era Opinia, ce apărea la Iași. Titlurile din paginile acestui ziar erau sugestive: „Isprăvile lui Pantelimon”; „Pantelimon la mănăstiri”, „Deghizamentul banditului”; „O scenă interesantă: Pantelimon în restaurantul gărei Paşcani”; „Urmărirea”.

(Va urma)

Prof. Emanuel Bălan

Surse:

„Adevărulˮ, an 24, nr. 7887 din 27 august 1911;

„Dimineațaˮ din 8 august 1911, 11 septembrie 1911;

„Opiniaˮ, an 8, nr. 1367, 4 august 1911;

SJAN Neamț, Fond Cabinetul de instrucție a Tribunalului Suceava, dos. 174/1913;

Stoian Mihai, Reabilitarea unui haiduc, Editura Tineretului, București, 1968;

„Universulˮ 15 august 1911;