DREPTUL DE CTITORIE IN MOLDOVA

Cunoasterea particularitatilor ctitorului medieval este foarte importantă pentru a ne da seama de simbolistica actului de ctitorie, care in acel timp era foarte important, fiind considerată o manifestare de putere. Dreptul ctitoricesc era nu numai singurul mod de manifestare  posibilă a initiativei private din trecut, el era si o obligaţiune naturală impusă domnilor  tarii sau marilor boieri, prin aceste actiuni reusind fie să bifeze un eveniment important in istoria tarii, fie s-au facut plăcuti poporului ţării. Un  ctitor autentic poate fi identificat prin modul in care asigura cele necesare oficierii cultului, ctitoriei sale, precum si prin suprevegherea desfăşurării a lucrarii sfinte.

Ctitoria privată astfel ridicată era la inceputul functionarii ei condusa de ctitorii fondatori, ei alcatuind o epitropie personala a ctitoriei, care se ocupa de organizarea averii bisericii, mobile si imobile. Daca ctitorul nu avea urmasi, iar cel care îl urma ca ctitor nu era menţionat printr-un hrisov, domnul avea dreptul de a interveni si prelua aşezământul. Dreptul ctitoricesc era manifestat, referindu-ne acum mai mult la partea materială şi administrare a fondului afectat, de către persoana care şi-a donat averea pentru înfăptuirea acestui lăcaş şi mai puţin de către alte persoane.

De la început au existat probleme în exercitarea dreptului de ctitor, din cauză că numai unele categorii sociale aveau dreptul de a fonda sau ctitori un aşezământ. În al doilea rând, ctitorii nu aveau voie să facă decât aşezăminte alipite fondului ecleziastic, singurul recunoscut ca fond privat. A treia problemă este cea care apare din cauza donaţiilor care mai târziu erau întărite de către domn şi astfel acesta prelua rolul de prim fondator, ceea ce în multe cazuri nu era adevărat. Ultima problemă este cea în care se înfiinţa câte un spital, azil sau şcoală pe lângă o mănăstire, întreţinută din donaţii. Aceste probleme apar deoarece era nevoie de o aprobare din partea domnului, iar acesta le incorpora în domeniul statului şi astfel intra sub gospodărirea sa directă.

În privinţa modului de exercitare  a acestui drept de ctitorire, datoriile ce-i revin acestuia  sunt de obicei indicate în actul de fondaţie, ele fiind mai ales de ordin economic cum ar fi: grija pentru biserică, înzestrarea lăcaşului de cult, plata personalului, administrarea averii, plus multe altele. În schimb acesta se bucură de anumite privilegii şi aici putem da ca exemplu dreptul de prezentare a clerului nou numit episcopului, pomenirea veşnică la slujbe, locul de onoare în biserică, întâietatea la slujba religioasă, plus alte drepturi simbolice.

Ctitoria unei biserici de către un domn avea o semnificaţie etico-religioasă, mai întâi prin afirmarea unui prestigiu social cum am menţionat puţin mai sus, precum şi afirmarea unei genealogii dinastice, ceea ce ne arată că erau îngropate generaţii întregi în aceeaşi necropolă voievodală. Această respectare a lucului unde vor fi îngropaţi domnii, nu este luată în calcul, dor ajută la indicarea strămoşilor, deoarece fiecare domn î-şi facea pripria ctitorie domnească ce îi va servi şi ca necropolă. Ştefan cel Mare deşi avea necropola domnească la Putna, unde ştim că au fost îngropaţi,  cu începere din 1477: Maria de Mangop, a doua soţie a ctitorului, Mitropolitul Teoctist(1478), Bogdan şi Petru fii voievodului acoperiţi de aceeaşi piatră funerară, Maria Voichiţa şi el însăşi, a fost obligat să facă şi Probota necropolă domnescă odată cu îngroparea părinţilor săi, dar şi a primei sale soţii Evdochi de Kiev, în acest loc.  Acestă manifestare a puterii domneşti a dus şi la modificări arhitehtonice, interioare şi exterioare a lăcaşului de cult, prin apriţia spaţiului funerar, prima biserică dotată cu un astfel de spaţiu fiind Sfântul Nicolae de la Rădăuţi ridicată de Bogdan I. Aceste morminte ce au fost poziţionate în pronaos erau acoperite cu pietre de mormânt, care cu timpul au devenit adevărate capodopere de artă prin modelele cu care au fost împodobite. Această marcare a mormintelor a început în Moldova din timpul lui Ştefan cel Mare care a încercat să marcheze locurile de odihnă a antecesorilor săi. Deşi erau primele încercări de decorere a pietrelor de mormânt nu se poate observa nici o stângăcie în execuţia motivelor şi inscripţiilor de pe acestea, ceea ce ne demonstrează că meşterii din acel timp erau destul de avnsaţi în decorarea pietrei.

Termenul de ctitor nu a fost întrebuinţat până în veacul al XVII-lea , când a devenit usual, până atunci însă a fost folosit de puţine ori, de exemplu pentru prima dată în secolul al XV-lea şi anume, în actul din 9 Octombrie 1424, emis la Suceava.

Se utilizează în continuare, expresii care desemnează actul construirii propriu-zise a edificiilor  concretizate prin diferite forme ale verbelor „a zidi”, „a urzi”, „a face”, însoţite adeseori de câte un caracter temporar de exemplu „din nou”, „din temelie”, „a doua”, „a treia”. Actul ctitoricesc avea la rândul său , drept obiectiv principal, săvârşirea actului de pomenire , atât în cazurile când era vorba de zidirea unui lăcaş, numele ctitorilor fiind stipulate într-un pomelnic. Domnul cu timpul a îngăduia apropiaţilor să se asocieze la atributele puterii suverane, nu prin delegare ci prin concedare a dreptului la anumite manifestări.

Aceste ctirorii domneşti erau realizate în special pentru a avea acces la ele toate păturile sociale, de la cele de jos până la cele de sus, acest lucru subliniind autoritatea voievodului, care era menţionată tot timpul în decursul slujbelor. Bineînţeles lăcaşul de cult trebuia să respecte planimeria spacifică acestuia în primul rând, ctitorul având dreptul de a alege locul, dimensiunile şi forma propriu-zisă de realizare a lăcaşului şi trebuia să vegheze asupra acestuia.

În arta sacrală nu există viziune în înţelesul pe care îl acordăm astăzi viziunii artistice, de „vedere închipuită”; viziunea iconarilor, a arhitecţilor sau a ctitorilor, are o natură enseţialmente reproductivă.

Daniel – Ionut Iancu

BIBLIOGRAFIE

1. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova (1384-1448),vol.I, volum întocmit de C. Cihodaru şi asociaţii, 1975, doc. 59.
2. Dumitru Constantinescu, Unde a fost îngropat Bogdan al II- lea Voievod, în Carpica , nr. IV, Muzeul de Istorie Bacău, 1971.
3. Gheorghe Băileanu, Dreptul de ctitorie in Moldova , Extras din Buletinul No. 3 al Institutului de Istoria Romanilor “A.D. Xenopol”, Iasi, 1942.
4. Ion Solcanu, Arta şi Societatea Românească(sec. XIV-XVIII), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
5. Nicoloae Grigoraş, Primele Mănăstiri şi Biserici Moldoveneşti, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi,
6. Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rares si modelul lor ceresc, Editura Anastasia,
7. Ştefan Gorovei, Un ctitor uitat la Putna şi asocierea la atributele puterii suverane, în  De potestate, Semne şi expresii ale puterii în evul mediu românesc, Editura unuversităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006.