Mihai Busuioc, sau „Domnul Trandafir”

Învăţătorul este o lumînare care se stinge luminînd pe alţii.

Într-o perioadă când dascălul este tot mai hulit şi educaţia neglijată de cei care conduc destinele ţării, iată că din trecut avem repere de oameni care şi-au dedicat viaţa pentru a-i lumina pe alţii, fără a cere nimic în schimb.

Fiu de ţăran din satul Boiştea (județul Neamț) s-a născut în 1847.

Îşi începe studiul literelor sub îndrumarea tatălui, dascăl la biserica din sat, după care continuă studiile la Şcoala Domnească, apoi la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi în timpul directoratului marelui mentor junimist Titu Maiorescu. După absolvire, în 1867 este numit de către prefectul de Iaşi învăţător în satul Bădeni, lângă Hârlău, cu un salariu lunar de 100 de lei, iar în 1869, în urma concursului dat, Mihai Busuioc ajunge învăţător în Vatra Paşcanilor, devenind „(…) unul dintre apostolii care au îndurat sărăcia şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţumiri şi vorbe rele şi totuşi a izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea”.

În perioada 1887-1891 învăţătorul Busuioc l-a avut ca elev în clasele primare pe Mihail Sadoveanu, despre care „Ceahlăul prozei româneşti” îşi va aminti spunînd: „Învăţătorul meu din şcoala primară rurală, de la Paşcani, a fost domnu’ Busuioc, unul dintre cei mai pricepuţi şi mai devotaţi pedagogi,  pe care i-am cunoscut în viaţa mea”.

În Vatra Paşcanilor, domnu’ Busuioc şi-a adus o contribuţie culturală deosebită, înfiinţînd aici, în 1884, o „Şcoală de adulţi”; în 1887, o casă de economii, iar în 1901, o bibliotecă şcolară. A fost în 1899, vicepreşedinte al consiliului comunal, iar în 1904 este numit epitrop al bisericii din Paşcani. Astfel, Domnu’ Trandafir devine un etalon pentru toţi dascălii care au ştiut prin munca lor să sfinţească locul. În 1901, la pensionare, primeşte medalia „Răsplata muncii”.

Se stinge din viaţă la 4 septembrie 1912, dar amintirea lui va rămîne veşnic vie în rîndul celor pe care i-a format.

Naraţiunea autobiografică „Domnu’ Trandafir”, sub formă epistolară, adresată unui prieten, e publicată la îndemnul lui George Coşbuc în revista „Albina”, în 1905. Va fi reluată în ciclul de nuvele „Scrisori trimise de un prietin pribeag” în 1907, în volumul „La noi la Viişoara”. Rememorăm pentru savoarea textului lui Sadoveanu:

„Nu, Domnu’ nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mari. Îi era drag să ne înveţe şi parcă eram copiii lui, asta am simţit-o totdeauna, cît am fost sub privegherea lui. Se supăra rar şi nu spunea decît două vorbe. Asta-i era mînia cea mai mare: >Măi domnule<… Domnu’ nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pămîntul nostru şi în pămîntul nostru l-au şi îngropat. I-am văzut mormîntul. O cruce de stejar, înnegrită de ploi; deasupra, un brad care fîşîie la cea mai uşoară suflare de vînt. Flori sălbatice pe pămîntul negru. Pe cruce o tăbliţă: >Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, Neculai Trandafir<… şi celelalte cuvinte nu se mai cunosc; le-au şters ninsorile şi ploile. Nici şcoala unde m-a învăţat el nu mai este. Acum băieţii învaţă într-un alt loc, într-o clădire nouă, naltă şi frumoasă. Eu nu m-am dus însă să o văd pe aceea; eu m-am dus să văd locul gol unde a fost o odaie scundă, în care ne era cald vara şi frig iarna.În locul acela odată a trăit un om”.

                                                                                                                                                         Prof. Bălan Emanuel