Patriotismul – un concept demodat? „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”

Mă consider un copil îndrăzneţ, aflat la începutul cunoaşterii, al maturizării şi ştiu că mai am multe de învăţat. Mă găsesc într-o situaţie dificilă când sunt întrebat ce părere am despre lumea în care trăiesc. Îmi adresez retoric aceleași întrebări la care toţi colegii mei de generație caută răspunsuri. Ne confruntăm zi de zi cu aceleaşi păreri, aceleaşi probleme, aceleaşi fragmente de viaţă autentic românească, iar uneori vrem să depăşim nişte graniţe care ne împiedică să cunoaştem  binele, adevărul și frumosul. Acum văd România, o ţară simplă şi frumoasă, ce a fost ţintă a unor războaie care nu au fost întotdeauna ale ei; uneori aclamată şi alteori dispreţuită, cu oameni care visează să trăiască în cu totul altă parte, dar și cu oameni care ar vrea să-și împlinească visele aici, pe meleagurile natale. Iluzoriu? Nu ştiu ce aş putea spune de la înălţimea celor 18 ani ai mei…

Este oare România ţara ce se îndreaptă spre un declin creat de propriile noastre spaime, de superficialitatea noastră?

Eu nu sunt în măsură  să învinuiesc ţara pentru nimic.

Doresc doar să atrag atenţia celor care mă pot auzi.

Este cert faptul că într-o zi eu sau alți tineri de vârsta mea ar putea pleca în străinătate; punându-mi această problemă, nu pot să nu mă întreb:  Cum aş putea lăsa în urmă această ţară pentru a începe o nouă viaţă în afara ei? România este locul unde m-am născut, am crescut, am împărtăşit bucurii, am simţit durere, am învăţat să iubesc, să mă exprim, să fiu liber, să ajut, să refuz, să caut răspunsuri…

Cu riscul de a părea demodat, nu pot să nu mă gândesc la faptul că în trecut au fost oameni care au luptat în războaie și au murit pentru Țară; poate ar trebui să ne gândim mai des la ei, dar, din păcate, e greu să facem acest lucru față de oameni pe care nu-i cunoaștem; aceșți  oameni simpli s-au sacrificat pentru această țară pe care astăzi unii o părăsesc cu atâta ușurință. Poate ar trebui să ne gândim și la cei care și-au pierdut tinerețea, sănătatea, speranțele, visele sau talentul în închisorile comuniste, în încercarea de a lupta pentru o idee. Se spune că, în detenție, Petre Țuțea a afirmat: ,,dacă murim aici în lanțuri și în haine vărgate, nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el.”

Oare mai există astfel de oameni?

Eu sper că mai există și cred că ar trebui ca generația mea să-și aleagă modelele din rândul lor. Poate ar trebui să ne gândim și la ceva mai apropiat de noi: la părinții noștri, care nu ne-au crescut ca să ne trimită la zece mii de kilometri depărtare.

Sunt conștient că unii mă privesc ironic, dar sper că într-o bună zi, tinerii şi toţi cei care se cred în stare, vor putea pune nişte baze solide în această ţară magnifică, iar obsesia proastei imagini va înceta. În același timp, sunt convins că mai sunt tineri ca mine, care-și pun problema viitorului acestei țări din care facem parte și noi. Dorim bun-simţ, dorim bune-maniere, dorim decenţă, mai mult de atât, dorim respect!

Îmi place să cred că fiecare dintre noi are sentimente şi idealuri și că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea noi o putem înfăptui. Le suntem datori celor care au luptat veacuri întregi pentru libertatea şi pentru independenţa ţării!

Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic de care ţara noastră are atâta nevoie şi să pornim spre un nou drum, pentru că asta merită România!

Doru Nitu-Enăceanu

(clasa a XII-a B, Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare” Târgu Neamţ, prof. coordonator Mirela Nuţu)