Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de confidentialitate si protectia datelor. Click aici pentru detalii.
Search
marți 19 iunie 2018
  • :
  • :

Viața religioasă din zona Tîrgu Neamț în regimul comunist (II)

Rezistența anticomunistă din Ținutul Neamțului (VI)

Continuăm  serialul dedicat vieții religioase din zona Neamțului în perioada comunistă cu prezentarea altor mijloace folosite de autoritățile comuniste împotriva bisericii ortodoxe.

Mijloacele folosite de autorităţi împotriva monahilor şi mănăstirilor au fost dintre cele mai diverse: de la atacuri frontale, până la reclamaţii anonime, calomnii, discreditări etc. Securitatea ancheta monahii, autorităţile locale deposedau de proprietăţi, Partidul încerca să compromită moral pe monahi, prin delaţiuni josnice, Miliţia şi Sfatul Popular făceau percheziţii şi anchete, astfel încât mănăstirile erau cetăţi asediate de elementele „democratice” ale poporului.

Mănăstirea Neamţ figura în dosarele Securităţii drept unul dintre cele mai reacţionare centre spirituale. Problema acestei mănăstiri este mult mai veche, încă din 1938, pe vremea dictaturii regale al lui Carol al II-lea, când unii monahi au fost acuzaţi de legionarism.*

Pentru a fi pus la adăpost de ingerinţe ale statului, Neamţul s-a bucurat pentru o perioadă de statutul de stavropighie, stareţul Melchisedec Dimitriu făcând numeroase călătorii la Bucureşti pentru a salva mănăstirea. Abia la 17 iulie 1952, mănăstirea revine sub autoritatea canonică a Mitropoliei Moldovei, în urma desfăşurării Sinodului Mitropolitan aici. Mănăstirea va primi şi un ajutor de la Mihail Sadoveanu, care a înlesnit unei delegaţii a mănăstirii, formată din stareţul Melchisedec şi arhimandritul Victor Ojog, să fie primită de ministrul Gospodăriei Silvice, Constantin Popescu. Memoriul către ministru viza aprobarea către mănăstire a unei cote de 40% din vânzarea materialului lemnos din foste păduri ale mănăstirii. Memoriul a rămas fără soluţionare şi atunci s-a făcut apel la ministrul Cultelor, Petre Constantinescu- Iaşi, care a promis că mănăstirea va beneficia în anul 1953 de reparaţii din fondurile ministerului.

Supravegherea elementelor duşmănoase din cadrul Bisericii ortodoxe era una dintre activităţile Securităţii. Astfel preotul Pavel Apetroaiei, ucenic al mitropolitului Irineu, a fost trimis cu manifeste în mănăstirile Agapia, Văratec, Horaiţa şi Almaş, precum şi la preoţii din Piatra-Neamţ şi Tîrgu-Neamţ, menţinând tot timpul contactul şi primind instrucţiuni de la căpitanul pensionar Cuza Mihălcescu, se afirma într-o notă a Siguranţei, din 22 ianuarie 1947.

Oamenii regimului, infiltrați în mănăstirile nemțene

Faptul că autorităţile încercau să propage ideile comuniste în mănăstiri reiese dintr-o altă notă a Siguranţei din 10 septembrie 1947, prin care stareţa Lecca de la Mănăstirea-Văratec se plângea monseniorului Vladimir Ghika, care se întâlnea aici cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, că oamenii regimului fac propagandă chiar în curtea mănăstirii”.

Privitor la infiltrarea ideilor comuniste în rândul monahilor, de tulburare a trăirii călugăreşti, se referă nota DGSP din 6 noiembrie 1948, unde se spune cum „arhimandritul Melchisedec, stareţ al Mănăstirii-Neamţ, a afirmat că îi este foarte greu să facă faţă obligaţiilor oficiale şi de a permite ca la mănăstire să se activeze pe linia Arlusului, sindicală şi a Frontului Plugarilor”.

Tot Securitatea se pare că infiltrase o persoană, sub masca unui călugăr, Doroftei Lica, cu misiunea de „a dărâma de la conducerea mănăstirii Secu pe actualul stareţ Vasian şi pe economul Visarion”, fapt ce a determinat „mare fierbere” în soborul mănăstirii, adică mare tulburare, precum ne încredinţează nota din 9 februarie 1950, a sursei „Anastasie”. Amintitul călugăr „îi învinovăţeşte” pe cei doi din conducerea mănăstirii, de a ţine contact cu partizanii din munţii Neamţului”.

Această situaţie se datora faptului că mulţi călugări de la Secu duceau alimentele date de cei din sat pentru cei retraşi în munţi. Nu ştim cum s-a finalizat această gravă problemă pentru mănăstirea nemţeană, însă de aici putem constata cum organele de represiune, din imposibilitatea unei pătrunderi informative în sânul obştii monahale, apela la această soluţie de a introduce, prin diferite metode, un intrus pentru a putea controla informativ acest cuib de activitate contrarevoluţionară”.

În nota informativă a DRSP Iaşi, privind urmărirea unor ierarhi din zona Iaşilor, din 26 octombrie 1948, se vorbeşte despre unii intelectuali, probabil suspectaţi de Securitate pentru trecutul lor, care s-au retras în unele mănăstiri din Moldova. Este cazul doctorului Fulgeanu Gheorghe, fostul director al Spitalului de Stat din Bacău, care a plecat în septembrie 1948 la Mănăstirea-Neamţ, „cu intenţia de se călugări”. Şi toate acestea se făceau cu binecuvântarea stareţului:

La mănăstirea Neamţului a stat până la 1 octombrie 1948, sub protecţia stareţului Melchisedec Dumitru, numita Olga Sturza. În acest timp Olga Sturza a avut strânse legături de prietenie cu Arhimandritul Vasile Vasilache, fost conferenţiar la radio în timpul războiului antonescian, izgonit de la Patriarhie, venind la mănăstirea Neamţ, stareţul i-a pus la dispoziţie palatul vechi al fostului Patriarh Nicodim. Olga Sturza avea legături şi cu călugărul Petre Pogonat, fostul decan al baroului Iaşi până la 23 august 1944. A mai avut legături şi cu Vladimir Muscă şi Victor Ojoc. David Muscă zis Vladimir are gradul de Arhimandrit şi este directorul tipografiei mănăstirii. Aceşti indivizi, în tot timpul cât a stat Olga Sturza la mănăstire se strângeau fie la stăreţie, fie la Olga Sturza şi discutau tot felul de chestiuni la adresa actualului Guvern.

Tot la situaţia din Mănăstirea-Neamţ se referă „Nota” DGSP din 6 noiembrie 1948, unde se relevă cum însuşi Patriarhul Iustinian avea cunoştinţă de toate care se petreceau, de unde rezultă că acesta era de acord. Vedem astfel cum doctorul Fulgeanu Gheorghe, amintit mai sus, era „protejat de Patriarh” şi primit de stareţul Melchisedec, alături de avocatul Mârza din Bacău, „protosinghelul Petre Pogonat, fost deputat cuzist şi criminal de război”, Olga Sturza, „prost văzută de autorităţi”, profesorii Gheorghe Ştefănescu şi Nicolae Şerbănescu urmăriţi de Siguranţă şi nu în ultimul rând arhimandritul Vasile Vasilache, „ale cărui convingeri politice sunt bine cunoscute”.

Acelaşi arhimandrit, conform notei din 6 noiembrie 1948, „afirmă că continuă să menţină legături cu Olga Sturza, care are legături strânse în mediul britanicilor şi cu generalul Iorgulescu din capitală, pe care îl ţine la curent cu capacitatea de contribuţie la o mişcare de rezistenţă a călugărilor de la Neamţ”.

* Jandarmeria locală acuza că monahii de la Neamţ agită pe muncitorii din fabrica de cherestea „Bradul Carpatina” din cadrul mănăstirii, împotriva evreilor care conduceau fabrica. Evreii însă provocau şi ei pe muncitori evreii: „Evreii cu cantina şi evreul casier fac propagandă printre lucrători şi persecută spunându-le că tot de ei au nevoie, fiindcă ei le dă de mâncare şi bani şi nu le dă Cuza sau Goga…Călugării din mănăstire sunt foarte agitaţi şi toţi sunt legionari. (Arh. Centrului Eparhial Iaşi, fondul Cancelariei, Dosar 9 1938, nota din 10 februarie 1938). Imediat, la 17 februarie, a urmat o descindere la Mănăstirea-Neamţ, foarte mediatizată în presă şi la radio, care însă nu a avut rezultatele aşteptate de autorii ei, dar care din păcate a denigrat mănăstirea. Deşi nu s-au găsit decât zece arme, unele cu permise, folosite pentru pază, şi „două manifeste comuniste, manifeste şi tipărituri gardiste”, din păcate acest fapt nu a împiedicat jandarmeria să afirme că „m-rea Neamţ poate fi considerată ca o citadelă legionară şi dacă nu se iau măsuri drastice contra tuturor călugărilor, acţiunea lor poate lua proporţii, fiind în detrimentul ordinii şi siguranţei statului“. (Arh. Centrului Eparhial Iaşi, fondul Cancelariei, Dosar 9 1938, f. 16). Cu această pecete a rămas mănăstirea şi după război, când Securitatea a reluat aceleaşi acuze. Obiectivul Securităţii era acela de a menţine BOR în limitele trasate de partid, iar dacă aceste limite erau depăşite se luau măsuri de represiune. Decretul din 1959 se încadrează în aceste măsuri de represiune, fiind de fapt momentul adevărului în relaţia dintre Stat şi Biserică. Motivele acestei represiuni sunt acelea că Biserica depăşise, cu mult limitele trasate de Stat şi Partid. (C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în Altarul Banatului, 2001, nr. 1-3, pp. 89-99; Cr. Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii `50, în „Analele Sighet”. Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, vol. VIII, Bucureşti, Fundaţia „Academică Civică”, 2000, pp. 179-189; este vorba de un referat din 6 octombrie 1958, semnat de Al. Drăghici, în care se vorbeşte de „tolerarea pe mai departe a numărului mare de elemente legionare şi reacţionare în mănăstiri, cât şi menţinerea numărului mare de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu cu elemente îndoctrinate cu idei contrarevoluţionare, [şi care] prezintă un pericol social” şi, în consecinţă, propunea ca „elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc”, care sunt călugări în mănăstiri, episcopii, mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainei călugăreşti şi să nu li se mai permită întoarcerea la mănăstiri; desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea de către călugări şi călugăriţe a frecventării cursurilor la Institutul Teologic; pe viitor, intrarea în monahism să se facă numai cu avizul împuterniciţilor regionali pentru culte; interzicerea cu desăvârşire ca pe viitor să se înfiinţeze mănăstiri sau schituri; numărul de mănăstiri fiind prea mare, să fie redus la jumătate; interzicerea elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se limita de vârstă de la 50 de ani în sus (Ibidem).

           (Va urma)

Prof. Emanuel Bălan

Surse:
  • ASRI, fond „D”, dosar nr. 2488, vol. I, f. 213-215;
  • C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu, în „Altarul Banatuluiˮ, 2001, nr. 1-3;
  • Nicolae Cătălin Luchian, Monahismul moldav în primele decenii ale comunismului românesc. 1947-1977, Iași, Editura „Doxologia”, 2010;
  • Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist(1945-1958), vol. 1, Bucureşti, 2001;

Cr. Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor ortodoxe în anii `50, în „Analele Sighet. Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismuluiˮ, vol. VIII, Bucureşti, Fundaţia „Academică Civică”, 2000.

Citește și:

 

 

 




Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *