Homosexualitatea și poporul român

În ultima perioadă am avut ocazia să vad foarte multe reacții pro, dar mai ales contra, legalizării homosexualității. Ca om care are cunoscuți și prieteni în ambele tabere am făcut o analiză la rece pentru a identifica adevăratele probleme care se ascund în spatele acestei dezbateri contra homosexualității, dezbatere puternic susținută de biserică și aspru contracarată de statele europene și SUA.
În principiu ambele parți au argumente foarte solide. Biserica ne vorbește pe bună dreptate de spiritul creștin al poporului român iar pe cealaltă parte ni se aduc argumente legate de drepturile omului și de anomalii hormonale sau psihice produse de natură. În toate aceste dezbateri, la mijloc sunt prinși cetățenii români care nu sunt foarte porniți contra homosexualității dar nici nu ar fi de acord cu ea. Acești oameni normali sunt bombardați zilnic cu informații contradictorii motiv pentru care am considerat că este nevoie de o explicație rezultată dintr-o analiză obiectivă a datelor.
În primul rând și din păcate, Biserica are încă mari lacune de comunicare și nu are capacitatea de a-și explica și argumenta corect opiniile.
În al doilea rând, adepți homosexualității nu vor să accepte că pe lângă homosexualii care au ales această cale dintr-o pornire internă care are o bază hormonală mai sunt și homosexualii care au la baza comportamentului sexual deviații de comportament rezultate din probleme psihice. Cum de altfel nu pot să accepte că ei sunt o minoritate și ca orice minoritate trebuie să se supună deciziilor majorității.
Intrând în profunzimea problemei și stând de vorbă cu foarte mulți oameni din toate sferele sociale pot concluziona fără să greșesc că poporul român este pregătit pentru a accepta homosexualitatea dar în nici un caz nu este pregătit pentru a accepta efectele acestui tip de parteneriat. Mai concret spus, majoritatea românilor sunt de părere că fiecare om e liber să facă ce vrea cu viața lui atât timp cât nu deranjează pe nimeni, adică ”să fie homosexual cine vrea, dar acasă la el… nu în fața casei mele, a familiei mele și a copiilor mei”.

Deci, nu toleranța fată de homosexualitate e o problemă. Problemele vor apărea de abia după ce aceste parteneriate ar fi aprobate prin lege iar homosexualitate își va face simțită prezenta, moment în care, mai mult ca sigur, românii ar ieși în stradă cu furci și topoare și ar ciomăgi atât pe homosexuali cât și pe guvernanți.
Numai un singur exemplu de efect al homosexualității am să vă dau ca să înțeleagă toată lumea că în România nu se va accepta așa ceva și că poporul român ar înnebuni pe loc dacă ar vedea așa ceva.
În țările unde homosexualitatea este acceptată, au loc parade gay unde participă în special copii, uni aduși chiar de la școli pentru a fi educați în spiritul acceptării relațiilor cu persoane de același sex.
Priviți pozele de mai jos și spuneți dacă ați fi de acord să vă vedeți copilul în aceeași postură sau dacă credeți că în următoarea sută de ani poporul român va putea tolera un astfel de efect al homosexualității care să implice copiii …

Deci, haideți să ne coborâm cu picioarele pe pământ. Chiar dacă am ignora ce spune Biserica și am fi de acord cu drepturile omului de a-și alege să facă ce vrea cu viața lui, nu putem fi atât de ipocriți încât să nu ne dăm seama că poporul român nu este pregătit pentru așa ceva. Prima educatoare care va vorbi copiilor despre cât de normală este homosexualitatea va lua bătaie de la cel puțin un părinte iar prima educatoare care va duce copii la o paradă gay ar lua foc cu tot cu școală.
Singura abordare corectă din toate punctele de vedere este să amânăm în România discuțiile despre căsătoriile homosexuale cel puțin 100 de ani ca să nu obligăm poporul român să facă lucruri care să ne poziționeze în afara lumii civilizate. Odată legiferată homosexualitatea ea nu va putea fi ținută departe de copii românilor iar reacțiile părinților vor fi cu siguranță inconștient de violente.
Concluzia pragmatică este că Biserica are dreptate, dar pierde teren pentru că nu știe să explice și să construiască o comunicare bazată pe argumente, ci doar pe dogmă.

Iosub Robert