Ce facem cu huliganii de presă?! [avocat Geanina Poroșnicu, un punct de vedere]

Căderea dictaturii comuniste a adus, după 1989, o libertate nesperată: libertatea de exprimare, drept al fiecărui cetățean care, acum, nu mai putea fi îngrădit. Sau, în termenii art. 30, alin (1), din Constituție: „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel (…) sunt inviolabile”.

La adăpostul acestei garanții, întărită și de alin. (2), care decreta că „cenzura de orice fel este interzisă”, a înflorit în România o mass-medie puternică, diversă, influentă și bogată care prin toate mijloacele apărate de lege (scris, vorbit, imagine, desen etc.) a devenit „a patra putere în stat” contribuind la susținerea democrației și la limitarea derapajelor inerente ale clasei politice.

Era însă inevitabil ca pe lângă oamenii onești și liberi, profesioniști morali și apărători ai adevărului să apară și pleava, „tonomatele” care scriu după cum sunt plătite, oameni meschini, fără scrupule, puși pe îmbogățit prin orice mijloace, care au folosit aceste libertăți de principiu pentru a-și rezolva frustrările și pentru a se deda nestigheriți la comiterea de fărădelegi. Căci tot în legea fundamentală avem și alin. (6), o reglementare care, din nefericire, a rămas mai mult un deziderat decât o practică judiciară, unde este clar stipulat că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Una dintre explicațiile șoptite care au fost date pentru a explica mărinimia judecătorilor atunci când au tolerat abuzurile flagrante ale „jurnaliștilor” care încălcau această reglementare constituțională, a fost că  e în interesul public ca să fie dezvăluite faptele, abuzurile sau malversațiunile demnitarilor și a celor care constituie, prin natura funcției lor, obiectul interesului și a vigilenței cetățenilor. S-a spus, cred, corect, că dacă s-ar fi dat pedepse pentru articole care dezvăluiau acte de corupție ale politicienilor (care ar fi sărit imediat să invoce „dreptul la imagine”) ar fi fost subminat interesul public de a afla lucruri pe care orice grupare aflată la putere ar vrea să le țină ascunse. De aici a derivat o practică judiciară prin care persoanele publice, cu demnități mai mari sau mai mici au putut fi expuse oprobiului public, cu sau fără dovezi, fără ca autorii să pățească nimic chiar dacă unele articole încălcau prevederile constituționale privitoare la demnitatea, onoarea și dreptul la imagine ale acestor persoane. Totuși, s-a spus, cauza pe termen lung e una corectă și de aceea, inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a formulat o poziție care susținea dreptul jurnaliștilor la dezvăluiri chiar atunci când probele directe nu puteau fi administrate.

Totuși, în numele libertății de expresie și al unui presupus interes public poate fi tolerat orice? Agresiunea psihologică, defăimarea, șantajul și, în gerneral, proliferarea nestingherită a calomniei, minciunii, instigării la linșaj moral sau chiar la violență explicită, așa cum vedem înfiorați în zeci de ziare și de emisiuni de televiziune, pot fi ele scuzate doar pentru ca ziariștii să fie o categorie privilegiată, mai presus de lege, de adevăr, de onoare și morală? Și chiar oricine poate fi asimilat categoriei profesionale, onorabilă și curajoasă, de jurnalist?

Ca mulți alți cetățeni nevinovați, fără demnități și expunere publică, și eu, o simplă profesionistă a meseriei liberale de avocat, am fost continuu hărțuită, amenințată, murdărită, calomniată, insultată și agresată ca femeie și ca cetățean onorabil, de niște persoane care se pretind „jurnaliști” și care folosesc pentru diseminarea „pamfletelor” lor platforme publice de comunicare cu patronat și surse de finanțare incerte. Este aceasta „libertate de expresie”? Să mai amintesc oare că instituțiile de supraveghere financiare ale statului precum și cele penale ar fi trebuit să ancheteze sursele de venit și obligațiile financiare ale acestor  instrumente de calomnie, propagandă și fake news, în conformitate cu alin.(5) al pomenitului art. 30 prin care legea „impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării” iar alin (8) stabilește limpede cine poartă răspunderea civilă pentru „informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică”?. Cu atât mai mult cu cât am descoperit stupefiată că nu doar eu sunt victima acestei adunături de gangsteri online. Și alți avocați din Iași au pățit la fel (am deja un dosar detaliat, cu capturi de ecran, pe această temă) care au fost nevoiți să plătească sume considerabile ca „taxă de protecție” acestui grup infracțional care-i șantaja mediatic, fiind și ei ținta unei campanii jurnalistice a cărei false „dezvăluiri” urmărea nu interesul public, ci extorcarea. E aici vorba, fără niciun fel de dubiu de o hărțuire premeditată înfăptuită cu caracter repetat,

Ce e de făcut, în contextul în care activitatea jurnalistică nu e reglementată prin legi clare și nu există consecințe juridice pentru cei care încalcă, cu bună știință, prevederile Codului Deontologic al Jurnalistului elaborat de Convenția Organizațiilor de Media, la Sinaia, în iulie 2004? Pentru cine urmărește publicațiile de tip tabloid din Iași, pe suport de hârtie sau doar online, e cu neputință să găsească vreo urmă de respect pentru drepturile inviolabile ale omului, consfințite prin convenții internaționale la care România e cosemnatară. Unde or fi oare jurnaliștii integri de la aceste publicații care să-și exercite meseria potrivit codului de conduită profesională amintit mai sus, care-i obligă să se conformeze următoarelor obligații morale și profesionale:

„2.1.1. Jurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie.

2.1.2. Jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei 

2.1.3. Jurnalistul este dator să ţină cont de interesul legitim al minorului.

2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamităţilor, infracţiunilor, cu precădere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită

2.1.5. Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilităţi şi să nu instige la ură şi violenţă”[1]

Totuși, aceste prevederi sunt doar pentru cei care exercită această profesiune cu profesionalism, cu bună-credință și cu moralitate. Ele nu sunt luate în seamă de infractorii mediatici pentru simplu motiv că încălcarea lor nu generează niciun efect juridic concret. Procurorii strâmbă din nas la asemenea dosare, pretextând, de regulă, că nu vor să intre în gura presei, și „că nu se poate proba reaua-credință”(?), iar judecătorii judecă după lege, după probele de la dosar și după propria conștiință, după cum bine știm. Mai mult, astfel de personaje care întinează nobila meserie de jurnalist au de regulă grijă să divorțeze, să-și treacă bunurile pe numele altuia, nu au contracte legale de angajare, iar angajatorii sunt ascunși, la fel ca și sursele de finanțare, astfel încât un proces civil de daune morale nu duce nicăieri, cei în cauză venind senin în fața executorului judecătoresc fără nimic care să poată fi confiscat și valorificat. Până când legislatorul nu va găsi de cuviință să transforme obligațiile financiare ale celor găsiți vinovați în zile de muncă obligatorii în folosul comunității, acest impas nu va fi depășit, iar calomniatorii din presă vor putea nestingheriți să-și continue activitatea degradantă și să ruineze bunul renume și funcția socială esențială a presei.

Mă gândesc, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, dacă nu ar fi cazul ca să-mi fac și eu o fițuică online și în această proaspăt dobândită calitate de „jurnalist” să public săptămânal frumoasele vorbe care mi-au fost transmise de calomniatorii mei, dar, de astă dată, cu adresă la magistratul care i-a iertat, considerând afirmațiile lor scandaloase și neprobate drept „pamflet” sau „informație de interes public”. Ce-ar fi? E o temă pe care opinia publică ar trebui să o ia în serios și cred că ea ar trebui tranșată pentru a stopa  aceste practici ofensatoare și toxice care ne infestează civilizația și atmosfera democratică, instigând la ură și violență. Că tot spune alin.(7) al pomenitului articol 30 din Constituție că: „sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

avocat Geanina Vera Poroșnicu

---

[1] Vezi https://www.paginademedia.ro/2010/05/codul-deontologic-al-jurnalistului-elaborat-de-conventia-organizatiilor-de-media/ accesată pe 05.04.2021