E TIMPUL să-l (re)citim pe ziaristul Mihai EMINESCU

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 171 de ani de la nașterea marelui Mihai Eminescu. Cu acest prilej, ZiarTarguNeamt.RO găzduiește, cu pioșenie, un articol scris de cel care a fost și un remarcabil jurnalist, nu doar poetul desăvârșit.

Mihai Eminescu și-a început cariera de ziarist la Curierul de Iași, iar din 1877 a lucrat la ziarul Timpul, unde, din 1880, devine redactor-șef și redactor pe politică. Gazetarul Eminescu și-a axat activitatea pe articole “fierbinţi”, scriind despre teme importante timpului, precum Războiul de Independenţă din 1877, monarhia (Carol I), controversele dintre liberali şi conservatori, făurirea României Mari. A fost, cel mai probabil, primul analist economic şi politic din istoria României.

Iată un exemplu elocvent, spunem noi: ultimul articol publicat în ziarul Timpul (în data de 28 iunie 1883), scris de incomodul redactor și gazetar Mihai Eminescu. Vorbea despre libertatea presei. În aceeași zi, la vârsta de doar 33 de ani, Eminescu avea să fie încătuşat, băgat în cămaşa de forţă, internat abuziv într-un sanatoriu şi făcut, astfel, să dispară din spaţiul publicistic… Iar mai târziu, după 6 ani, Eminescu a încetat din viață în condiții… controversate. Mulți consideră că ar fi fost sacrificat pentru „integrarea europeană” la recomadarea „Puterilor Centrale”.

„București, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.
Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea ?
Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.
Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.”

Timpul (Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S)

Oficial, s-a spus că o demență paralitică ar fi fost cauza dispariției premature a „românului absolut“, cum îl numea Petre Țuțea. Mulți însă, îl consideră pe Eminescu ca fiind primul jurnalist căruia i s-a pus căluș la gură și condei, într-un mod dur și definitiv (otrăvirea cu mercur) pentru că era… incomod și trebuia scos din peisaj.

„Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa. În articolele sale este o adevărată fantezie a ideilor. El chiar şi atunci când nu are dreptate, din punct de vedere literar are dreptate, atât de pătrunzătoare sunt ideile lui (…)“, afirma criticul literar şi academicianul Eugen Simion.