Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de confidentialitate si protectia datelor. Click aici pentru detalii.
Search
luni 18 noiembrie 2019
  • :
  • :

Eroii sunt printre noi: Vasile Arsenie din Grumăzești (104 ani)

vasile arseniePe Vasile Arsenie din Grumăzești – Neamț bătrânețea nu l-a umilit. Fizic, impresionează la prima vedere prin mustățile lungi și albe, pe care doar rușii au reușit să i le taie. Deși nu mai aude bine, iar vederea nu-l ajută prea mult, cel mai vârstnic locuitor al comunei se ține încă pe picioare, chiar dacă „le mai scârție bălămălile” și uneori se simte slăbit. E născut la 19 ianuarie 1911, dar nu ți-ar trece nici prin ruptul capului că are 104 ani și câteva zile. Zile care contează, supliment de vârstă dăruit de la Dumnezeu.

Uimește prin luciditate și fidelitatea memoriei, depănând amintiri de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Câmpul sângeros de luptă, prizonieratul, bucuria reîntoarcerii acasă, foametea, colectivizarea. Amintiri care nu au cum să fie uitate.

Povestea începe direct de pe front

Tatăl i-a murit pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. La 31 de ani, în august 1942, Vasile Arsenie călca pe urmele tatălui, fiind încorporat ca infanterist în același Regiment: Regimentul 15 Dorobanți, Compania a VII-a.  Și-a lăsat casa din Grumăzești, soția și copii pentru patrie, pentru eliberarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Cu gândul la familia lăsată în urmă și cu credință în Dumnezeu, Vasile Arsenie a luptat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la Odessa și la Cotul Donului și a supraviețuit  ca să povestească:

104 ani 2„În zorii zilei de duminică, 21 noiembrie 1942, eram pândar la arma automată. Inamicul m-a ochit. Am simțit că m-a lovit în cap. Repede am pus mâna, să văd dacă curge sânge. Nu curgea. Mi-a-mpușcat căciula! Căpitanul a zis către camarazi: vedeți că este un Dumnezeu? Este. Uitați semn de la El, a trecut glonțul prin căciula lu’ Caporal Arsenie!”. Și uite așa a rămas Nirăuță Mustăciosul –cum îi zice lumea din sat- fără căciulă de miel, făcută flenduri de cartușul dușmanului. Dacă-l nimerea cu câțiva milimetri mai jos, Vasile Arsenie n-ar mai fi trăit să ne povestească această marcantă întâmplare. Peste 200.000 de ostași români au căzut atunci pe câmpul de luptă, în timpul celei mai mari catastrofe militare în care a fost implicată Armata Română.

Prizonier în lagărele sovietice

A doua zi după ce glonțul i-a găurit căciula, fără să-l rănească, Vasile Arsenie a căzut prizonier la ruși.  Soldații sovietici nu lăsau niciun prizonier în urmă, decât mort. Cei răniți sau bolnavi erau împușcați pe loc cu pistolul mitralieră, ca să nu-i încetinească din drum.

Și-a pierdut trei ani din viață într-un lagăr de la Tiumen, în vestul Siberiei. El și alți peste 1200 de români, unii dintre ei fiind dezumanizați de condițiile din prizonierat. Multe a văzut și a petrecut Vasile Arsenie acolo… Deși vârsta nu i-a amorțit mintea, nu ne dă prea multe detalii referitor la acea perioadă. E greu de purtat în minte prăpădul războiului și al prizonieratului. Preferă să păstreze vii aminitirile pozitive, care i-au dat curaj să creadă că se va întoarce acasă, la Grumăzești.

Revenirea în satul natal

În noiembrie 1945, Armata Română își recupera o parte din soldații căzuți prizonieri la ruși. Vasile Arsenie s-a numărat printre norocoșii care s-au intors pe plaiurile natale. A trecut Prutul pe la Ungheni, a fost dus la Iași, apoi lăsat la vatră. Ochii îi lăcrimează de fiecare dată când povestește, fiind incapabil să-și stăpânească emoțiile: „După ce-am trăit, când m-am văzut din nou cu nevasta mea, cu copiii mei, în satul meu natal…. nu pot spune ce am simțit!”.

Însă chinul nu s-a încheiat.  Avea multe guri de  hrănit, iar cota pe care trebuia să o predea regimului (pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și pentru despăgubirile de război datorate Uniunii Sovietice) era deseori mai mare decât producția obținută din cele șase hectare de pământ. „După foamea din lagăr, am trăit alta acasă, în 1946. A venit colectivizarea. Dacă nu te înscriai, îți dădeau copiii afară din școală”.

De la CAP a ieșit la pensie în 1976. Fiind meșter la cosit, pleca vara pe Valea Muntelui să facă un ban pentru întreținerea familiei și a gospodăriei: „Banii ce îi mai câștiga, îi câștiga din coasă.  A îndrăgit tare meseria asta, din care și-a crescut copiii mari. A fost cosaș vreo 15 ani și în pădurile din Harghita. Abia la 80 de ani a lăsat coasa jos”, ne precizează Vasile Hanganu, ginerele lui Vasile Arsenie.

La 104 ani, fiecare zi contează104 ani

După toate greutățile prin care a trecut, se consideră un om împlinit. Căpitanul în retragere Vasile Arsenie din Grumăzești a avut opt copii, din care cinci mai trăiesc. Nevasta i s-a prăpădit acum 17 ani și de-atunci are grijă de el fata cea mică și soțul acesteia. Casa veche din Grumăzești, ridicată cu trudă de propriile lui mâini, are tot timpul ușile deschise pentru cei 14 nepoți, 25 de strănepoți și 2 stră-strănepoți. 

Cu ocazia împlinirii veritabilei vârste de 104 ani, i-au fost alături și reprezentanți ai Centrului Militar Județean Neamț și ai Asociației Naționale a Veteranilor de Război- filiala Neamț, care n-au uitat de veteranul de la Grumăzești, Vasile Arsenie.

“Până acum am dus-o. Nu știu de-acum încolo ce va fi…”

Un exemplu de credință curată, demnitate și iubire de țară, Vasile Arsenie predă oricărui dintre noi o lecție de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor. Oamenii prețioși și rar întâlniți în zilele noastre, precum centenarul din Grumăzești, ar trebui să ne dea de gândit nouă, generațiilor scutite de chinurile războiului sau a foametei.

Andreea Trăsnea




Un comentariu la “Eroii sunt printre noi: Vasile Arsenie din Grumăzești (104 ani)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *