Lecție de viață cu medicul Andreea Nechita. Dizabilitățile nu te pot împiedica să îți împlinești visurile

Andreea Nechita este la prima vedere o tânără într-un scaun cu rotile. Dar dizabilitatea nu o definește, ci pofta de viață și dorința de a se autodepăși. Ceea ce pentru mulți pare imposibil, pentru Andreea este realizabil. În scaun cu rotile, cu o dizabilitate care pe unii i-ar fi închis în casă, Andreea Nechita își dorește să devină medic în ramura Dermatovenerologiei. În prezent este medic rezident și, după încheierea studiilor necesare, va deveni medic specialist. Anul trecut i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al orașului Tîrgu Neamț (click aici).

Cu muncă, perseverență și dorința de a salva vieți, Andreea este un exemplu demn de urmat pentru oricine, cu sau fără dizabilități. Tânăra nu a avut copilărie, stând mai mereu prin spitale, suferind intervenții chirurgicale și complicații ale bolii de bază: amiotrofie spinală tipul 3. A avut familia alături, a avut curaj și voință și acum are un viitor strălucit în față. În rândurile de mai jos, un scurt interviu cu Andreea Nechita.

Pentru început, spune-ne câteva cuvinte despre tine, unde ai urmat studiile și cât de greu a fost să treci prin școlile din România?

M-am născut în Târgu-Neamț, oraș în care am locuit până la 18 ani. Până atunci, am învățat la Colegiul Național “Ștefan cel Mare”. Nu a fost greu să învăț. Chiar dacă dizabilitatea mea era vizibilă, mai ales începând cu vârsta de 16 ani când am rămas imobilizată în scaunul cu rotile, nu m-a împiedicat să îmi continui studiile. Cei care se plafonează după un astfel de eveniment și se complac stând acasă sunt vinovați în totalitate. Ușor nu a fost. Să nu uităm că trăim într-o lume nepăsătoare și rea, unde critica și judecata sunt la ordinea zilei. Școlile din România sunt aproape în totalitate accesibile persoanelor cu dizabilități. Îmi amintesc că de multe ori clasa mea era repartizată la etaj, dar s-au găsit mereu înțelegere și bunăvoință pentru unele modificări. Trebuie să vrei cu adevărat o schimbare, astfel încât să poți reuși. Cred că singura problemă “nerezolvabilă” e cea legată de atitudinea răutăcioasă a colegilor. Aici depinde de fiecare cum gestionează situația.

Cât mai are România până ce va ajunge la nivelul de mentalitate în care oamenii cu dizabilități să fie respectați?

În România există atitudine de excludere față de multe aspecte, nu doar față de acest subiect al persoanelor cu dizabilități. Trebuie să fim realiști: mentalități NU putem schimba, dar putem EDUCA. Important e să avem pe cine! Nu văd un viitor optimist asupra acestei situații.

Ce ar trebui făcut în România pentru oamenii cu dizabilități?

Totul. Trebuie să recunoaștem că majoritatea persoanelor cu dizabilități sunt apte de muncă, deci, nu se justifica gestul lor de a se mulțumi cu acea pensie de handicap. În acest caz, ar fi simplu dacă angajatorii ar accepta și astfel de persoane în întreprinderea lor, dar din păcate mulți dintre ei se lovesc de un refuz. Lăsând la o parte atitudinea sceptica, mă voi referi la partea de accesibilitate. Cum poate o persoană cu dizabilități să se deplaseze independent dacă bordurile sunt prea înalte, rampa de acces și liftul nu există? Cred că sunt criterii de bază pe care o țară ar trebui să le îndeplinească. Nu cere nimeni în plus, ci doar egalitate și puțină înțelegere. Se spune că unele persoane cu dizabilități au o atitudine anxioasă și de izolare. Atunci când ești respins de societate, marginalizat și aproape invizibil, lucrurile nu au cum să stea în alt mod, decât dacă acele persoane au la bază un caracter puternic.  E important ca o persoană să aibă identitate, să se afirme într-un mod pozitiv. Se discută tot mai des pe site-urile de socializare despre relațiile cu persoanele cu handicap. Vă garantez că e tristă mentalitatea acestora. Cunosc cupluri aparent solide, dar în momentul în care unul dintre ei a rămas, sau era imobilizat (prin traumatism cel mai frecvent) celălalt a plecat. Greul nu și-l asumă toată lumea, mai ales dacă există influențe externe din partea unor persoane limitate. Cu cât handicapul este mai evident, cu atât integrarea pe plan social este mai dificilă. Să nu uităm că nimic nu-i definitiv, iar Dumnezeu nu e în concediu. Închei prin a afirma din nou că populația țării noastre nu este pregatită pentru integrarea și celor mai puțin apți fizic, dar poate mai sănătoși și mai curați din multe puncte de vedere față de mulți alții.