Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de confidentialitate si protectia datelor. Click aici pentru detalii.
Search
miercuri 23 octombrie 2019
  • :
  • :

Mihail Manoilescu și drama ,,României Mari”, de dr. Adina Grigore-Cucoș

Ministrul ,,disperării regale”

Întemeietor de doctrine economice, om politic implicat în activitatea guvernamentală şi parlamentară din perioada interbelică, profesor de economie politică la Politehnica din Bucureşti (1931-1944), publicist şi autor de referinţă, Mihail Manoilescu va ocupa diverse funcţii politice într-o epocă tumultuoasă şi pătimaşă: a fost numit subdirector şi director în ministerul Industriei şi Comerţului(1919-1920), subsecretar de stat la Finanţe în guvernul Alexandru Averescu (1926-1927), ministru al Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, ori ministru al Industriei şi Comerţului şi chiar guvernator al Băncii Naţionale, în prima etapă a domniei regelui Carol al II-lea. Ca ministru de Externe (4 iulie – 14 septembrie 1940) în ,,guvernul disperării regale” condus de Ion Gigurtu va fi nevoit să accepte la Viena cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria.

,,A fi diplomat – aprecia M. Manoilescu – înseamnă să fii la curent cu toate problemele externe ale zilei, să studiezi în detaliu ţările cu care eşti chemat să lucrezi şi să porţi în străinătate sentimentul permanent şi plin de răspundere al reprezentării simbolice a ţării”. Încă de la ceremoniile de preluare a noilor atribuţii, noul ministru va fi presat de reprezentanţii ţărilor vecine să rezolve tensiunile şi conflictele teritoriale. Astfel, în colaborare cu regele, Mihail Manoilescu a întocmit o notă în data de 6 iulie adresată Führerului şi Reichcancelarului,  în care guvernul se declară dispus să iniţieze ,,negocieri dintre guvernul român, pe de o parte, şi guvernul Ungariei şi cel al Bulgariei, pe de altă parte”. Se accepta o strămutare reciprocă extensivă de populaţii, strămutare realizată planificat şi sistematic într-o perioadă determinantă.

La 10 iulie 1940, Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, anunţa oficial că România s-a retras din Societatea Naţiunilor încheind o „iluzie politică în care s-a stăruit de prea multă vreme” și declara reprezentantului Agenţiei D.N.B. la Bucureşti că evenimentul avea semnificaţia unui ,,pas” spre noua orientare politică şi exprima voinţa de a consolida raporturile politice cu ,,Marele Reich german”. România nu cerea arbitrajul Axei, dar aprecia că este absolut necesar să se poată conta pe intervenţia lor pentru a opri încălcarea  principiilor stabilite.

Actori într-o ,,piesă regizată” de Germania și Italia

Vizita din 26-27 iulie 1940 în ţările Axei era o ocazie pentru guvernul României de a-şi prezenta punctul de vedere în perspectiva negocierilor cu ţările vecine. Itinerarul preconiza întâlnirea cu personalităţi care au putere de decizie în problemele diplomatice: Ribbentrop, Hitler, Mussolini şi Ciano. Manoilescu va fi surprins de ,,răceala lui Ribbentrop” afişată încă din gara Salzburg, iar la Berchtesgaden de atitudinea lui Hitler impasibilă la argumentele şi documentaţia delegaţiei române. Întâlnirea Führerului şi a ministrului de Externe Ribbentrop cu delegaţia română formată din I. Gigurtu şi M. Manoilescu a durat circa două ore şi jumătate.

Sosiţi la Roma la sfârşit de săptămână, delegaţii români au fost nevoiţi să asculte o expunere critică la adresa politicii din trecut şi o sentinţă implacabilă: necesitatea unei înţelegeri cu ungurii şi bulgarii. Mussolini nu a făcut decât să confirme punctele fixate de Hitler. În încheierea vizitei oficiale din Italia, delegaţia română a oferit un dineu în cinstea ministrului Afacerilor Externe a Italiei, contele Ciano, în sediul legaţiei româneşti de pe Gianicolo, manifestare care nu a modificat cu nimic rezultatul convorbirilor şi nici măcar impresiile personale: Manoilescu îl catalogase pe Ciano drept „un băieţoi obraznic” care nu are „sentimentul exact al gravităţii cu care trebuie privite problemele de stat”, însă caracterizarea contelui la adresa delegaţiei române era mult mai acidă, atitudinea măgulitoare fiind apreciată ca o „josnicie” pentru că „nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase şi dezgustătoare. Au devenit cu toţii antifrancezi, antienglezi şi antigenevezi”.

Ziua de 24 august 1940 va marca în istoria luptei pentru Ardeal sfârşitul negocierilor directe între delegaţii români şi maghiari de la Turnu-Severin. Diplomaţii din Italia şi Germania devin tot mai interesaţi de problema tratativelor între români şi unguri, iar oficialităţile române se conving tot mai mult că amestecul Axei era iminent.

Dictatul de la Viena – 30 august 1940

Intervenţia Axei era certă, însă la 28 august încă nu se cunoştea forma acesteia: arbitraj, mediaţie sau bune oficii. Reprezentanţii Axei vor opta pentru cea mai dură formă de mediere folosită ca mijloc pentru a stinge litigiul. Pentru actul de la Viena au fost folosiţi de-a lungul timpului diverşi termeni: arbitraj, arbitraj cu caracter ultimativ, arbitraj necondiţionat al Axei, arbitraj dictatorial, dictat, însă indiferent de nuanţă şi interpretare, sentinţa de la Viena a afectat grav destinul românilor din Transilvania şi a constituit un episod dramatic pentru istoria românilor.

M. Manoilescu şi Valer Pop erau convinşi la 28 august 1940 că la Viena vor negocia cu delegaţia ungară în prezenţa oficialilor din partea Axei. Astfel se explică şi numărul delegaţiei române: douăzeci şi unu de membri. De altfel ministrul Afacerilor Străine primise instrucţiuni hotărâte de la rege să nu accepte decât schimburi de populaţie.

La fel ca primul ,,arbitraj” de la Viena din Palatul Belvedere din 2 noiembrie 1938 când Cehoslovacia pierdea teritorii, Germania și Italia patronau o nouă întâlnire pentru a satisface pretențiile teritoriale ale ungurilor.

M. Manoilescu era consternat de atmosfera glacială și autoritară creată de Ribbentrop și  Ciano și raporta în ţară că „situaţia este mai mult decât rea”. Încă de la început, Ribbentrop şi Ciano au prezentat hotărârea Axei care cerea ca reprezentanţii României şi ai Ungariei să accepte un arbitraj pentru data de 30 august 1940. M. Manoilescu a înţeles că arbitrajul va fi plasat între limita de 25.000 km2 şi 67.000 km2 – suprafaţă  cerută de unguri. România urma să primească după acceptarea soluţiei arbitrare garantarea absolută a integrităţii teritoriale de către Germania şi Italia, în caz contrar risca să fie atacată de Ungaria şi Rusia ceea ce ar fi însemnat de fapt nimicirea României. La 30 august 1940 Mihail Manoilescu şi Valer Pop sunt investiți cu putere deplină şi absolută de a accepta arbitrajul Germaniei şi al Italiei privind chestiunea pendinte dintre România şi Ungaria.

La 30 august 1940 la ora 1500 miniştrii de Externe ai Axei primeau în Palatul Belvedere delegaţiile română şi maghiară pentru pronunţarea sentinţei : România urma să piardă circa 45.000 km şi 1.400.000 de români. Sentinţa a generat o nespusă bucurie în tabăra ungară în contrast cu disperarea şi dezamăgirea ministrului Afacerilor Străine al României care, extrem de afectat la vederea hărţii, a leşinat, fiind necesară intervenţia unui medic.

Mihail Manoilescu consemna în lucrarea Dictatul de la Viena : „Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare. Braşovul rămânea la noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirii Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul…”

Pe drumul de întoarcere Mihail Manoilescu a pregătit declarația explicativă pentru a doua zi la Radio – România când a plâns în direct povestind despre drama pierderii unei părți din Transilvania. Era durerea sa și a ,,României Mari” care se destramă în vara tragică din 1940! Pentru Mihail Manoilescu noua delimitare teritorială îl influenţa direct pentru că pierdea mina de caolin cu instalaţia adusă de acesta din străinătate, lăsându-şi familia încă o dată după anul 1938 fără niciun venit substanţial.

Consecințele Dictatului de la Viena pentru județul Neamț

Conform datelor păstrate de Prefectura Neamț, în acest județ s-au refugiat din Transilvania după Dictatul de la Viena 3 406 persoane. Locuitorii din zona ocupată în Transilvania de administraţia maghiară  hortystă şi-au părăsit propriile gospodării din cauza măsurilor dure adoptate de autoritățile de ocupație. Drama acestora este evidentă din descrierea ororilor, din nesiguranța și teama pentru propria viață, din presiunea sau forța folosită pentru a-i alunga din propriile lor gospodării, de pe terenuri și proprietăți pe români. O istorie aparte este trăită de locuitorii din Bicazul Ardelean (astăzi localitate din județul Neamț), care au fost ocupați în septembrie 1940 de trupele hortyste ca urmare a aplicării Dictatului de la Viena, fiind parte a județului Ciuc. Persecuţiile din această puternică aşezare românească au fost vizibile prin bătăi, schingiuiri, trecerea cu forţa de la religia ortodoxă la una din religiile ungurilor, arestări, deposedări, batjocorirea portului românesc, înfometări, expulzări. Românii din Bicaz au avut curajul de a cere sprijinul  Comisiei militare germano-italiene de la Cluj care, în ziua de 11 octombrie 1941 s-a deplasat în comună şi a ascultat cererile cetăţenilor, însă au urmat represalii crunte: au fost 39 de arestări, bătăi şi schingiuiri nenumărate, un număr înspăimântător de oameni fugiţi peste graniţă în România.

   Ceea ce a urmat în teritoriul cedat, întrece orice așteptare! Sângele românilor din Transilvania a curs în pământul străbun fără ca România să-și mai poată apăra etnicii, greșeala diplomației europene și a politicienilor români fiind plătită de oamenii nevinovați, victime colaterale pentru setea de putere, pentru răzbunarea, orgoliul sau lipsa de umanitate a trupelor lui Horthy! Naționalismul exacerbat al hortyștilor fiind o formă camuflată pentru crime, atrocități, violuri, deportări, comportament inuman, căci ,,somnul rațiunii naște monștrii” (Francisco de Goya). Pierderilor umane și materiale se adaugă  dramele deportaților care pleacă sau sunt obligați să-și părăsească casa și tot avutul lor, pentru a trece granița în România.

Sfîrșit de drum

În ceea ce-l privește pe Mihail Manoilescu, acesta îşi încheia activitatea politică oficială în septembrie 1940 în contextul  tragicului dictat de la Viena, dar va reveni cu durere şi amărăciune ca jurnalist în paginile revistei sale ,,Lumea nouă” pentru a explica ,,nenorocirile din 1940”, sau în octombrie 1940 când I. Antonescu îl trimite la Roma cu un dosar întreg al atrocităţilor comise în Ardeal pe care l-a prezentat lui Mussolini, ori în 1943 când a fost nevoit să prezinte oficialităţilor române explicaţiile, documentele şi materialele care au însoţit la Viena delegaţia română.

Deși Mihail Manoilescu se dorea a fi un exponent al naţionalismului, destinul i-a atribuit alt rol: o misiune ingrată prin care rămâne în istorie. Retras şi urmărit atât de guvernarea Antonescu, de legionari cât mai ales de comuniști ca unul din principalii „actori” ai dramei vieneze, Mihail Manoilescu va insera  în memoriile sale următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celor care au sacrificat Transilvania: „…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossy, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”. Însuși Manoilescu avea să fie închis tocmai pentru ,,vina” de a fi semnat la Viena dictatul! Va muri la Sighet în închisoarea elitei interbelice în decembrie 1950! Poate într-adevăr ,,Transilvania noastră e vrăjită!

dr. Adina Grigore-Cucoș

Anexe:

  • Manoilescu cu regele Carol al II-lea- martie 1931;
  • Manoilescu – Ministru de Externe în uniforma Frontului Renașterii Naționale;
  • Anul 1940; Atlas Istoria României, Editura Steua Nordului,Constanța, 2006.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *