UN VECHI INSTRUMENT DE CALCUL – RĂBOJUL

Necesitatea păstrării unor evidenţe cât mai corecte i-a determinat pe oameni să găsească soluţii şi instrumente pentru înregistrarea tuturor socotelilor pe care le făceau, mai ales în ceea ce privea activităţile comerciale. În societatea tradiţională cel mai cunoscut obiect folosit pentru a înregistra diverse tranzacţii era răbojul. Acesta este un băţ de formă cilindrică sau în patru muchii pe care se fac însemnări cu ajutorul crestăturilor. Uneori răbojul a fost folosit şi drept ,,chitanţă”, prin efectuarea a două seturi de crestături asemănătoare, la cele două capete al băţului; prin rupere sau tăiere, o parte revenea datornicului, iar cealaltă creditorului.

Scopul răbojului era acela de a însemna datoriile, numărul animalelor, cantităţi de produse agricole sau sume de bani.

De obicei, o cantitate sau un număr era însemnată printr-un simbol convenţional, cel mai adesea fiind folosite crestăturile. Ciobanii foloseau în unele situaţii beţele specifice, numite bâte, pentru a însemna numărul oilor, sau diferite cantităţi de produse specifice mediului pastoral.

În colecţia etnografică a Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ există trei astfel de piese, provenite din zona de nord şi nord-est a judeţului. Elementul lor comun îl reprezintă, aşa cum am menţionat deja, acele crestături dispuse în şiruri şi uneori în registre. Una dintre aceste piese este păstrată doar pe jumătate, fiind tăiată, cel mai probabil cu prilejul încheierii socotelilor dintre două persoane, fiecare păstrând dovada tranzaţiilor făcute.

Larga întrebuinţare a acestui obiect este dovedită inclusiv de anumite expresii care se mai păstreză în limbajul curent, dar şi de unele surse literare care menţionează întrebuinţarea sa. Este grăitor exemplul ,,Amintirilor din copilărie”, unde se precizează în mai multe rânduri folosirea răbojului: ,, De douăzeci și mai bine de ani, de când port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar câtuși de cât, e greu. Însă de când mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață, fără să te simți”. Sau un alt citat: ,, Și mama, creștină bună, crezându-le toate lăptoase, după răbuș, cum i le spusesem eu cu măguleli, m-a lăudat de vrednicia ce făcusem și mi-a dat și demâncare. Iară eu, mâncând lupește, mă făceam smerit și numai râdeam în mine, mirându-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai să le cred și eu singur pe jumătate.”

Roxana Diaconu

(sursa imaginii – Arhiva MIETN)