“Zece ca tine“ pentru același Scârbici
În zilele noastre, munca în țara ta, în orașul unde ți-s rădăcinile înfipte, e văzută ca un rău necesar. De ce altfel ar numi atâția români serviciul –”scârbici” și ai da peste fețe morocănoase, oriunde vezi cu ochii?!
Ai rămas acasă și muncești ca prostu’ fiindcă nu ești copilul lui Cutărică, nu te-a dus capu’ la mai bine ori fiindcă n-ai avut încă oportunitatea să pleci în străinătate.
„Ce vrei să te faci când o să fii mare?”
… e o întrebare care ni s-a adresat tuturor, în copilărie.
Puțini dintre noi ajung să aibă meseria la care visau pe la 10, 11 ani. Viața, oportunitățile sau absența lor, familia și alți factori le-au schimbat drumul în viață. De altfel, mulți nici nu au un serviciu care să coincidă cu diplomele obținute cu greu și sacrificii, acum ajunse să fie ținute în folie de plastic, la păstrare pentru… când s-o ivi ocazia.
Nu unde vrei, ci unde găsești
Când nevoia te impinge de la spate, ori vrei să devii independent financiar, te angajezi unde poți. Temporar, îți spui. Doar că, pentru unii, perioada limitată se tot prelungește. Un an, un deceniu, o viață de om. Tot limitată și ea.
Inițial, ai avânt. Apoi, te contaminezi cu „scârbicioză”. O maladie pur-românească, nu ca pesta porcină, de import.
Te duci la scârbici… de nevoie.
Nu îți place ceea ce faci opt ore pe zi sau mai mult. Ai munci mai cu drag, dar leafa e atât de mică, încât îți taie și ultimul avânt. Căci puțini români își privesc activitatea zilnică ca pe un mijloc de a se dezvolta personal și de a fi utili, în același timp.
Zece ca tine
„Îi umplu buzunarele patronului. Ăsta nici BAC-ul nu-l are și-mi dă mie ordine!”… Scârbici… scârbici… scârbici. Parazitara rușine pe care-o simți fără să știi vrei, dar rareori o exteriorizezi, rușinea incomodă de a fi defavorizat de șanse, de alinierea planetelor sau pronia cerească, sau cum vreți să-i spuneți.
L-ai amenința cu demisia, dar munca nu mai e brățară de aur, ca-n proverb. Căci cel mai întâlnit răspuns de patron, ăsta e: „Nu-ți convine? Pleacă! La ușă așteaptă 10 ca tine”. Și ți se urcă sângele în cap, că numai tu știi cum muncești ore suplimentare fără plată, cum tragi de ăia 1500 lei să-ți ajungă pân la următorii. Dar taci. Te conformezi.
Mea Culpa
…doar înjuri în gând și povestești în taină colegilor, mulți dintre ei cu aceleași grețuri zilnice provocate de scârbici. Că n-ai de ales.
Și chiar dacă, să spunem, nu-mi urăsc locul de muncă, nici mulțumit în totalitate de el nu-s. C-aș fi putut ajunge mai bine. Am făcut tot ce-am putut, dar n-a fost să fie. N-am avut șanse din start, nu s-au aliniat planetele, n-a vrut Dumnezeu. Da’ motive nu găsim? Orice alt factor extern e o explicație mai logică decât propriile decizii. Mint și cred ce mint, și-așa devine adevăr în mintea mea. Sau măcar îndulcește cumva lucrurile. Ca să merg a doua zi, din nou, la… scârbici.
Vorba unui prieten de pe alte plaiuri: „Ce facem de bunăvoie e ușor de făcut”.
Din păcate, foarte mulți oameni trăiesc astfel de experiențe și se simt prinși într-o adevărată capcană. În România, 1 din 2 angajați este nefericit la locul de muncă. Neaprecierea, plictiseala și stresul ar fi principalele cauze.