SATE VECHI DIN ŢINUTUL NEAMŢULUI- TIMIŞEŞTI

Din seria vechilor sate care au existat în ţinutul Neamţului, prezentăm în articolul de faţă unele informaţii documentare despre satul Timişeşti. Şi în rândurile următoare valorificăm un text al profesorului Dumitru Constantinescu, întocmit sub forma unei prelegeri susţinută în anul 1959[1].

În anul 1407, Iosif, cel dintâi Mitropolit al Moldovei, dimpreună cu Alexandru cel Bun, unind cele două mănăstiri, Neamţul şi Bistriţa, ca să fie nedespărţite una de alta, trimit pe jupanul Petru Ureache ca să predea stareţului de la Neamţ toate averile acestor două mănăstiri: cărţi, odăjdii, vase, toate de la mic până la mare, precum şi cele care se găsesc în afară: două sate ale mănăstirii Neamţului, unul de o parte a Neamţului şi altul de altă parte, pe care le-a dat sfânt răposatul domn Io Petru Voievod, apoi viile, morile, precum şi oile, boii, caii şi stupii. Petru Voievod răposat este Petru Muşat, ctitorul cetăţii noastre, deci cu mulţi ani înainte de 1400, iar satele amintite sunt Cristianeştii şi Temeşeştii. Lucrul acesta îl aflăm dintr-un document din 1427, când Alexandru cel Bun le dă şi hotare: începând de la Moldova, peste luncă, la gura şanţului, apoi de la şanţ până la Troian, de acolo la pisc, apoi drept peste câmp la cornul pădurii Neamţului. Acesta este hotarul dinspre Bucureşti (sat învecinat cu localitatea Preuteşti, dispărut la ora actuală – n.a.). Hotarele privesc numai satul Timişeşti. Satul acesta, ca şi Cristeştii, erau o amestecătură de tătari, rămaşi din vremea când tătarii stăpâniseră vreme îndelungată Moldova, până la întemeierea ei sub primul voievod.

În 1436, Iliaş voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, spune într-un document că: <<sfânt răposatul nostru părinte a gândit aceasta cu gândul său bun şi a dat pentru sufletul său şi pentru sănătatea noastră…Mănăstirii de la Neamţ: un sat tătărăsc la gura Neamţului, anume Timişeştii, şi în acest sat 10 case de tătari>>. Limitele satului Timişeşti, în acest document, sunt astfel menţionate: <<cu toate hotarele sale vechi, pe unde din veac au folosit>>. Deci, fiind vorba de veac, în anul 1436, satul se pierde şi el în negura care învăluie începuturile Ţării Moldovei.

Peste zece ani de zile, deci la 1446, fratele lui Iliaş, Ştefan Voievod scuteşte Mănăstirea Neamţ de dări, de posadă, iliş, podvoadă, dedină de stupi şi de porci şi să nu lucreze nici la cetate, nici la mori, nici la iazuri. Până şi judecata era lăsată pe sama mănăstirii, care stăpânea mai multe sate între care sunt Timişeştii şi Cristineştii.

La 1447, noul voievod, tot fiul lui Alexandru cel Bun, întăreşte aceleiaşi mănăstiri alte multe sate, scutindu-le de toate dările şi muncile, fără amestecul vreunui dregător, ci toate să le încaseze şi să le folosească mănăstirea: <<Să nu plătească aceşti oameni nici o slujbă a noastră şi nici o muncă şi să nu plătească afară de caste, când domnia mea va merge în persoană>>. Iar cine va călca porunca domnului <<va vedea mare pedeapsă şi urgie a domniei mele>>. Printre satele lăsate pe seama mănăstirii se număra şi Timişeştii.

Petru Aron, ucigaşul lui Bogdan – tatăl lui Ştefan cel Mare -, în anul 1454, face acelaşi lucru (lasă în seama Mănăstirii Neamţ satul Timişeşti – n.a.) printr-un document dat chiar din Târgu Neamţ, a treia zi după Sf. Neculai.

În anul 1833 satul era în oculul de sus, deci în ocolul Târgului Neamţ.”

 Roxana Diaconu

[1]Arhiva Muzeului de Istorie şi Etnografie Târgu Neamţ, dosar 1959.