„Tîrgu Neamț nu mai vrea să fie tîrg”, sau despre evoluția orașului în anii `70

La începutul anilor ’70, Târgu Neamț era în plin avânt urbanistic.

Un material publicat în Ceahlăul din martie 1971 prezintă această dezvoltare urbanistico-economică.

Ziaristul însoțit de Ioan Zavate, „conductor arhitect de la Şantierul 2 Roman al I.J.C.M., străbat cei 90000 m.p. rezervaţi construcţiei noii fabrici de volvatir şi fire semipieptănate utile proceselor de producţie din unităţile de confecţii. Irimia Isache, şeful biroului de arhitectură şi sistematizare a oraşului Tîrgu Neamţ, mă pusese oarecum în temă. Fabrica aceasta, în care se investesc zeci de milioane de lei, va avea o producţie globală anuală cu o valoare de circa 100 milioane lei şi va da pe an, începînd de la finele lui 1972, trei milioane m. p. pânză tare şi 700 tone fibre pieptănate. Dar, acum, pe cîmpul neted, din preajma unor gospodării individuale, 70 de oameni lucrează la canalizări, la fundaţii, la betoane. Camioane intră cu materiale pe drumuri improvizate… Alături, peste drumeagul abia deschis, alte zeci de oameni lucrează intens la construirea unei distilerii de rachiuri naturale, începută în 1970 şi cu termen de intrare în producţie în trimestrul al treilea 1971, adică tocmai în perioada cînd bogatele resurse pomicole din această zonă pot fi valorificate şi pe această cale. Şi în sfârșit, nu departe, lîngă cartierul Blebea, dăm de un alt şantier, al complexului industrializare a bovinelor.ˮ[1]

Către sf\rșitul deceniului șapte, fața orașului se schimbase, iar „istoria devenirilor socialiste de anvergură este legată organic de industrializare.ˮ Într-un interviu din 1978, inginerul Serafim Lungu, directorul intreprinderii de volvatir, „ne poartă cu amintirea în anul în care constructorii băteau primul ţăruş pe locul în care se ridică astăzi singura intreprindere din ţară specializată în acest fel de ţesături…Nu pot uita ziua de început, la 28 noiembrie 1972. Am venit de la alte fabrici textile doar trei specialişti. Cei care s-au încadrat aici aufost toţi localnici. Vîrsta medie – 23 ani. Faptul că astăzi am devenit un apreciat colectiv muncitoresc. capabil să dea asistenţă tehnică şi altor unităţi similare din iară este, poate, cea mai spectaculoasă transformare. Industria, timpul comunist au redimensionaţ destinele oamenilor.“[2]  

Despre locuitorii târgului, ziarul în numărul său din februarie 1979 spunea că „unul din 5 locuitori ai oraşului invaţă. La zi, la seral, la locul de muncă. Apar profesii noi. Apare gustul tehnicii: inovaţii, invenţii, tehnologii cu patent de Tîrgu Neamţ. Vin apoi satele din jur care gravitează în jurul oraşului. Populaţia Tîrgului creşte într-un ritm fără precedent. Şi asta înseamnă energie, putere, modernitate, înseamnă, în ultimă instanţă, un nou orizont spiritual.ˮ

Orașul se dezvolta și cultural, pentru că „ unu din cinci în Cîntarea Romăniei. Din cei 15.000 de locuitori ai oraşului, 3.000 sînt interpreţi, creatori, membri ai formaţiilor artistice şi al cenaclurilor, autori de creaţii tehnice, literare sau plastice, studenţi la universitatea cultural-ştiinţifică. În oraş activează acum peste 120 de formaţii, cu peste 200 spectacole, la activ (numai în faza de masă). Cele mai numeroase, cei mai pasionaţi artişti amatori: la Volvatir, la Autobază, la spital, în cooperaţia meşteşugărească, în şcoli. Vin apoi cele 7 brigăzi ştiinţifice cu numeroase ieşiri chiar în afara oraşului. Vin cei 900 de studenţi ai universităţi, vin cei aproape 4.000 de cititori înscrişi  la biblioteca oraşului.ˮ[3]

Concluzia era că,  „Tîrgu Neamţ nu mai vrea să fie tîrg“.

Prof. Emanuel Bălan

---

[1] Ceahlăul, nr. 956, 23 martie 1971, p. 1-2.

[2] Ceahlăul, nr. 2146, 12 august 1978, p. 2.

[3] Ceahlăul, nr. 2173, 17 februarie 1979, p. 4