Tradiţii şi obiceiuri de Ispas
Joi, 6 iunie, sărbătorim Înălţarea Domnului, cunoscută în popor şi ca Ispas, de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul.
Sărbătoarea cade la 40 de zile după Înviere, de aceea se serbează mereu în joia săptămânii a VI-a după Paşti. Este ziua în care Biserica face amintire de ultimul eveniment din viaţa pământeană a lui Iisus Hristos. Prin înălţarea Sa la cer, Îşi încheie activitatea de răscumpărare a neamului omenesc din robia morţii şi a păcatului.
Se menţine şi acum obiceiul ca, în această zi, creştinii să se salute cu ,,Hristos s-a înălţat!”/ “Adevărat că S-a Înălţat!”.
În biserici se face pomenirea tuturor eroilor morţi pe câmpurile de luptă, pentru ca sufletele lor să se bucure de ajutorul Mântuitorului înălţat la cer.
Ispasul este ultima zi din an când se vopsesc ouă roşii, ca şi la Paşte, şi se sfinţesc la biserică. La sfârşitul slujbei, se împart săracilor pachete cu preparate specifice praznicului: ouă, pască, plăcinte, pâine, ceapă verde şi rachiu. Tradiţia spune că, în această zi, cerurile sunt deschise, iar sufletele morţilor, care au venit în ziua de Paşti la casele unde au trăit o viaţă întreagă, se înalţă din nou la cer. Alimentele date de pomană reprezintă merindele necesare pentru călătoria de întoarcere la ceruri. Astfel, nu se vor întoarce din cale şi nu vor deveni strigoi.
În unele zone ale ţării, se leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării. În alte zone, fetele şi feciorii se duc în pădure să culeagă frunze de alun cu care fac vrăji de dragoste sau pentru a le folosi ca plante tămăduitoare.
Femeile nu împrumută sare şi nu dau foc din casă, pentru ca altfel toata casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte pentru smântână.
Nu trebuie să ne certăm cu nimeni în ziua praznicului şi nu trebuie să încurajăm resentimentele. Dacă respectăm această datină, moştenită din moşi-strămoşi, duşmanii nu vor avea putere asupra noastră şi vom fi mai sănătoşi tot anul.