Date mai puțin cunoscute despre cel mai vechi izvor de apă sărată din Europa. Lunca-Poiana Slatinei
Update: Izvorul Slatina aparţine acum UAT Tîrgu Neamţ.
Articol iniţial:
Este cunoscut faptul că în apropiere de Târgu Neamț, la Lunca (com. Vânători) a fost cercetat cel mai vechi izvor de apă sărată din întreaga Europă. Săpăturile arheologice efectuate acolo de către specialiștii Complexului Muzeal Județean Neamț, împreună cu o serie de colaboratori britanici și francezi, au pus în evidență urme consistente de exploatare a acestei surse de sare încă de acum 8000 de ani. Pe lângă investigațiile arheologice, izvorul a beneficiat și de studii pluridisciplinare menite să permită reconstituiri de mediu, datări absolute, analize chimice.
Un detaliu mai puțin cunoscut opiniei publice, dar, deopotrivă și specialiștilor, este acela că apele sărate de la Lunca au fost analizate din punct de vedere chimic încă din a doua jumătate a sec. XIX. Primele studii au fost făcute de către doctorul Buțureanu, care menționează că a analizat ,,apa minerală salină de la Vânătorii Neamțului”. Deși metodele de determinare nu erau cele mai performante, în compoziția chimică a apei s-au evidențiat proporții de clor, brom, iod, clorură de natriu și anhidridă sulfurică. La câteva decenii distanță făcut dr. A. Fătu a făcut și determinări mai complexe, pe care le-a și valorificat într-o lucrare a sa. Același medic amintește că izvorul avea o adâncime de trei stânjeni, debitul era de ,,una palmă cubică într-una jumătate de oră”, iar temperatura era de + 13˚C. Setul de analize chimice a permis determinarea valorilor de sulfat de potasiu, sulfat de natriu, clorură de magneziu, clorură de natriu, carbonat de calciu, carbonat de magneziu.
Deși nu sunt foarte complexe, analizele chimice menționate sunt printre primele efectuate asupra unor surse de apă sărată din Moldova și, din păcate, nu sunt foarte cunoscute. În plus, analize similare, dar mult mai elaborate asupra apei sărate de la Lunca-Poiana Slatinei, au fost efectuate abia la începutul anilor 2000 de către specialiștii francezi.
Vasile Diaconu