Bâlciul meu de altădată

De duminică, 24 mai, până ieri, de Înălțarea Domnului, doritorii de senzații tari și copii au putut profita de prezența utilajelor de agrement din Bâlci, la Târgu Neamț. Vremea nu a ținut cu negustorii, vânzarea a fost slabă, iar bâlciul… pustiu, de obicei.
Bâlciul meu de altădată
Nostalgia copilăriei și amintirile frumoase pe care le am din vremurile în care bunicii mă luau de mânuță și mă duceau la Bâlci mi-au purtat aseară pașii spre locația de vis, amenajată în Oborul de lângă Ozana. Pe drum, le povesteam prietenilor mei cât de frumos era acum 20 de ani (ori doar mie mi se părea așa, prin ochi de copil). Țin minte că era îmbulzeală tot timpul, indiferent de vârstă, târg nemțenii își croiau drum în această periodă, la Bâlciul de Ispas. Era imposibil să vezi un copil că pleacă fără un balon mare-mare, fără ochelari de soare colorați sau fără fluier în gură. Poate comercianții erau tot aceiași, nu știu.
După 20 de ani
Ei bine, speranțele mi-au fost spulberate încă de la primele trepte coborâte: gunoaie împrăștiate, mirosuri care mai de care, oameni cât să-i numeri pe degete. După 50 de metri, am realizat că, oriunde m-as uita, văd oameni de etnie rromă. Am predat geanta cu cheile și telefoanele mobile soțului meu, de frică să nu fiu deposedată. Și totuși, nu m-am lăsat, vroiam în bâlci! Mi-am continuat traseul făcând abstracție de peisaj și de rugămințile căilor nazale, atrasă fiind de luminițele de pe mașinării.

Recunosc, nu am putut rezista și am încercat un nou utilaj de agrement, nu-i cunosc denumirea. Te urci, te leagă și apoi farfuria aia se învârte repede-repede, sus-jos. La un moment dat, am realizat că nu puteam să mișc capul, parcă era lipit cu superglue de spătarul scaunului. Mi-a plăcut, ce-i drept.
Apoi, ciocanul. Vai… ciocanul! Am ținut ochii închiși pe parcursul celor trei minute, ce păreau o veșnicie. Prima și ultima dată, nu-mi mai trebuie!
Am văzut căiuții ăia micuți și parcă mă vedeam copil, cu ochii plini de lacrimi, pe căluț sau în caleașcă. Pe atunci, erau lacrimi de fericire…
Soțul meu a vrut să-mi facă o surpriză și, în timp ce eu urlam cât mă țineau plămânii, cu capul în jos, el a decis să câștige cu orice preț un urs mare de pluș. Trebuia să nimerească gâtul unei sticle, cu niste cercuri micuțe. Comerciantul i-a zis că dacă nimerește orice sticlă, poate alege orice din raft. A nimerit de două ori! Mă aștepta să-mi revin din amețeală, ca să-mi aleg cei doi maimuțoi de pluș. Nici n-am ajuns bine la locul cu pricina, și respectivul a dat bir cu fugiții, cică să-și cheme șeful, să ne dea premiul. Vine alt nene, care ne spune că, de fapt, regulile sunt altele și nu ne dă ursuleți mari, numai de-ăia micuți, fiindcă n-a nimerit sticlele de pe ultimul raft! A, da?! Scandal și tărăboi! Până la urmă am renunțat și, de comun acord cu cei care ne-au prostit pe față, am plecat cu doi urși de pluș de dimensiune mijlocie și cu o sticlă de vin. Uite-așa te fraieresc ăștia la bâlci, pe față! Pleacă ală cu minciuna, vine celălalt cu regulile de aur!
Spre ieșire, am observat că erau și cetățeni români prin zonă, de regulă adolescenți.

Soțul meu îmi caută privirea printre mormanul de jucării ce-mi acoperea fața și-mi spune: „Na, satură-te de bâlci! Nu ți-a plăcut roata din centrul Londrei, aici e mai bine? Nu te incrunta la mine 😀 Glumeam, suflet de copil ce ești!”.

Andreea Trăsnea