Creangă şi copilăria noastră (de prof. Călin Rudeanu, Vînători-Neamţ)
S-a mai dus o zi de luni. Zi de târg.
O zi ca oricare alta.
Cu soarele născând încet şi atotcuprinzător de după măgura împădurită a dealului pe care-şi doarme somnul de veacuri CETATEA.
Ultimele fuioare de ceaţă, amestecată cu funigei de toamnă, împletindu-se peste străzi şi uliţe.
Uliţe şi străzi pe care se inghesuie maşinile de azi, printre căruţele încărcate cu saci, de sub care se aude câte un guiţat sau cotcodăcit sugrumat.
Praf şi tropote grăbite, mârâit de câini, strigăte ici şi colo:
„Dă-te la o parte cu hodoroaga aia, n-auzi …?!”
Târgul Humuleştiului se urneşte încet, iar tumultul se ridică învăluindu-ne, aruncându-ne în iureş:
„Pe asta cu cât o dai ?”
„Păi…”
„Da’ nu mai laşi deloc, ai… ?!”
Zâmbete şugubeţe de precupeţe gureşe alături de gospodari mustăcioşi, cu aceleaşi cuşme date pe ceafa pe care şi-o scarpină mulţumiţi gândindu-se deja la dulceaţa adălmaşului…
Copiii ?
Vârtej de chiote şi un nesfârşit de-a v-aţi ascunselea printre saci, cupoane de stofă, hamuri …
… câte nu mai poţi afla la Târg ?!
Acum am înţeles de ce Nică este mereu aici.
Şi mi-am recunoscut neputinţa omului mare atunci când e vorba de a crede în visele de copil.
Lumea lor în care totul, dar absolut totul este posibil – atunci când pot transforma o piatră în nestemat nepreţuit, atunci când trăiesc simplu şi curat după cum toate poveştile noastre o recunosc:
„Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”…
Nu departe stă şi acum căsuţa mică, templul fericirii pierdute sau de care ne este aproape ruşine să mai vorbim astăzi.
Zmotoceii sunt tot acolo, legaţi de prichiciul vetrei tot nehumuit, aşteptând cu răbdare doar-doar o mai apărea vreo mâţă zvăpăiată…
Nu apare.
Nici copiii nu mai pot visa lângă ei.
Părinţii nu mai spun poveşti, acum prea ocupaţi să dea … sfaturi.
Suntem prea mulţi oameni mari care vrem să-i învăţăm mersul lumii, dar am uitat să credem în propriile noastre vise.
Nu cred că poate spune cineva ce a simţit atunci când doi ochi mari s-au ridicat cerând doar atât: „Tati, spune-mi o poveste…”
Începi s-o spui şi te întorci în timp, din nou călare pe un băţ – mai grozav decât toate maşinile la un loc.
Pentru că e armăsarul din poveste.
Ei hai, aţi spus vreodată o poveste ?
Nu se compară cu nimic…
Nu poţi spune poveşti dacă nu crezi în ele.
Dacă nu eşti acolo, să auzi scrâşnet de ghionoaie, mârâit de urs, foşnet de pădure fermecată, fiinţe mici şi mari pentru care timpul şi lumea nu mai înseamnă nimic …
Şi asta de ce ?
Simplu:
Pentru că ŞTIU toate că vor trăi fericite până la adânci bătrâneţi…
Săptămâna viitoare va fi din nou luni şi zmotoceii vor aştepta – cine ştie, poate va veni vreun părinte să spună acolo o poveste pentru doi ochi mari, veşnic întrebători şi care aşteaptă…
Poate.
prof. Călin Rudeanu, Vînători-Neamţ