Haruna Condurache: „Sădește în tine. Pledează pentru calitate. Pentru a aduce asta și pe scenă.” (INTERVIU)

Haruna Condurache a debutat ca actriţă a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi cu rolul Manon în „Omul din cerc” de Cristina Tamaş în regia lui Ovidiu Lazăr, anul 2001. Absolventă a Universității de Arte „George Enescu”, Haruna a jucat de atunci în peste 30 de roluri în diverse piese de teatru.

Ați lucrat dintotdeauna la Teatrul Național Iași?

Dintotdeauna, da. Dintotdeauna și m-am cam născut pe lângă teatru. Am stat lipită de poarta teatrului și în 2001 am fost luată cu acte în regulă, ca să zic așa. De atunci, pe aici viețuiesc. Părinții mei au fost actori la Bacău și la Brăila. De ani buni, mama este doar la Iași. A fost profesoară la facultatea George Enescu în Iași și mi-a fost profesoară mie. Luase vreo 3-4 serii de actori, seria 94-98 fiind seria mea.

Cum v-a influențat acest lucru?

Asta a fost zestrea mea. Asta m-a canalizat și m-a făcut să nu-mi doresc să fac altceva – nici să nu-mi treacă prin gând să fac altceva. Deși facultatea a fost provocatoare, reușeam să separ la cursuri faptul că o aveam pe mama la catedră. Sigur, aveam și alți profesori la alte obiecte, dar mama – doamna profesoară la ore – era foarte pretențioasă, poate cu mine puțin mai mult, dar asta mi-a folosit. Dacă suntem lăudați tot timpul riscăm să nu învățăm, fenomenul „buricul pământului” se instalează foarte ușor, mai ales în tinerețe.

În două locuri am întâlnit același sfat pe care l-ați oferi Harunei la 16 ani: mai mult curaj. De ce?

Sunt și acum un om timid, dar atunci era un plus de timiditate care nu știu dacă m-a înfrânat, pe cât mi-a diminuat poate descoperirea unui potențial pe care l-am descoperit mai târziu. Cu timiditatea învățăm să trăim și poate fi mânuită. Ea poate fi în ultimă instanță un atu dacă nu ajungem să ne temem de ea, să luptăm cu ea. Atâta timp cât nu se vede foarte tare, poate să aibă chiar farmec.

Curajul nu înseamnă impertinență, aroganță. Este o îndrăznire benefică. Una care te face să te analizezi, să te explorezi mult mai profund. Curajul este egalul îndrăznelii de a te descoperi, de a te afirma, de a-ți cere dreptul. Curajul de a te pune într-o situație inconfortabilă. E clar, nu-ți place inconfortul și tinzi să fugi de el, dar adultul din mine spune acum că exact perioada de inconfort a fost benefică.

Cum ați depășit acele momentele în care v-ați simțit lipsită de curaj?

Amintindu-mi că-mi doresc foarte tare să fac această meserie. Am mai spus într-un interviu că am avut într-o viață de om câteva minute în care nu că am fost îndoită că vreau să fac meseria asta, dar îndoită de faptul că nu aș putea face față temerilor.

Eram studentă și am fost pusă într-o situație mai mult decât incomodă, unde mi-am simțit orgoliul lezat. Am spus: „eu nu pot să fac asta!”, după care mi-am amintit de cât de tare iubesc locul acesta. Și trecând, timpul de fapt îți arată că merită și că poți să depășești momentele în care te simți lipsit de curaj și să nu lași asta să te oprească din drum.

Și un anumit țel. Dumneavoastră l-ați avut pe acesta – ați urmat calea teatrului.

Exact, țelul contează. Țelul, nu momentul în sine. Dragostea și pasiunea pentru ceva anume și dacă rămâne la nivelul de hobby nu poți deveni un adevărat profesionist. Trebuie să te doară, să te coste. Dacă nu te costă, nu e pasiune. Dacă nu e pasiune, nu poți fi profesionist.

„Dacă știm să valorificăm, ce ni se pare că e un pas înapoi poate fi de fapt un plus și un punct câștigat.”

Într-adevăr, cu orgoliul nostru mai trebuie jonglat. Trebuie să-l stăpânim, căci poate fi foarte parșiv. Poate fi o piedică și poate cosuma multă energie. Tindem în viața socială, dar și în general să ne poziționăm într-o conversație, vrem să ieșim în frunte și trebuie să înțelegem că nu este foarte important să câștigăm o mică bătălie. Dacă pui pe cineva la punct într-o conversație nu înseamnă că ai obținut ceva. E însă fenomenul acela – care se învață în timp – de „dă-te puțin la fund” sau „fă un pas lateral” și vezi că nu e chiar așa, nu te-a jignit nimeni neapărat. Învață ce ai de învățat din momentul respectiv și mergi mai departe. Asta e o înțelepciune care, repet, se câștigă în timp.

Ce audiție v-a rămas în memorie sau vi s-a părut mai interesantă?

Toate au fost interesante. Au fost și sub formă de workshop-uri, domnul Purcărete le făcea de obicei de câteva zile. Ne punea în situații, să spun, incomode. Una dintre situațiile pe care actorul nu le iubește foarte tare, sau eu cel puțin – să fii pus să cânți. Domnul Purcărete evident că știa de acest incomfort, iar una dintre cerințe era: „cântă-mi ceva”. În acel moment mie personal mi se dădea cerul peste cap, dar trebuia depășit momentul. Dânsul a spus: „A cânta este o stare de spirit”. Nu știu dacă îl interesa foarte tare cât de bine luăm noi acutele, ci mai degrabă cum ne înșurubam în starea de a cânta. Cum ne manifestăm inconfortați fiind. La două audiții ne-a cerut să cântăm și era extrem de categoric.

S-au făcut și workshop-uri pe bază de mișcare scenică. Domnul Măniuțiu a făcut asta acum câțiva ani și era urmărită expresivitatea corporală. Tot el a declarat că în momentul în care intră la audiții un actor are nevoie de maxim 7 secunde pentru a-și da seama dacă e potrivit pentru ce-i trebuie lui sau nu. Iată. Unii regizori au dat audiții de 3-4 zile, alții de 7 secunde.

Mi-am amintit de un lucru pe care l-ați spus în trecut: „Nu imit niciodată pe nimeni. Pe scenă creez.” Cum ați putea exemplifica această afirmație?

În facultate am avut în anul I un examen numit „personaj observat”. Am avut la dispoziție 2 săptămâni sau o lună, timp în care a trebuit să obsevăm personaje oriunde: pe stradă, în piață, în magazine și să le prezentăm în examen. Țin minte că la acest examen am observat două personaje. Unul era o bătrânică. Eram la poștă, voiam să trimit un colet și era acea bătrânică care nu știa cum se lipește un timbru pe scrisoare. Ceva banal, dar vreau să spun că am stat jumătate de oră să-i „savurez” chinul de a inventa o metodă. S-a uitat împrejur și a văzut pe unii cum puneau timbrul pe limbă și îl lipeau de plic. Și ea s-a jenat, asta era incredibil: „cum adică scot limba? Să bag timbrul în gură? Nu se poate.” Era savuroasă. Al doilea personaj era o vânzătoare ușor antipatică – ar fi făcut orice altceva, dar nu să-și servească clienții.

„Actorul trebuie să fie și în viața lui particulară în rol, oriunde se duce să fie cu porii dilatați la maxim, numai ochi și urechi pentru a-și culege materialul pentru personajele pe care le are de interpretat.”

Asta nu înseamnă că imită. Într-adevăr, sigur că ne luăm modele în viață. Cunoști modelele, dar le treci întotdeauna prin filtrul tău. Trebuie experiență de viață pentru asta. Mulți regizori spun: „Uite cutare personaj. Nu a fost rău, dar i-a lipsit experiența”. Sigur că nu putem în viață experimenta tot ce fac personajele noastre, am mai zis-o. În schimb, trebuie experiență de viață. Atenție oricând: o conversație banală la alimentară s-ar putea să-ți folosească pe scenă. Nu știi când îți poate fi de folos. Îți folosești mijloacele tale, tehnica ta pentru a crea un personaj, dar seva, informația ți-o iei din ce vezi, din ce auzi, ce citești – de oriunde.

Ați fost întrebată anterior dacă aveți un model în viață și ați spus că nu. În schimb, aveți un set de principii după care vă ghidați. Care ar fi acelea?

Principiile țin de educație. Pe educația primită în copilărie, pe asta mă bazez. Eu am copilărit la Suceava, am fost crescută de bunicii mei cu principii extrem de sănătoase. Cred cu tărie în loialitate, pentru mine e foarte importantă, în orice – loialitate în viața de zi cu zi, loialitate profesională. Cred într-un soi de bunătate, fără a poza în Maica Tereza. Cred în empatie și cred că asta se învață. A-ți păsa de cel de lângă tine e principiul care se poate exersa. Această empatie, bunătate, loialitate sunt principii pe care mă bazez în viața mea de toate zilele și în meserie.

„Cred foarte tare în igiena vieții personale care se reflectă în scenă.”

Cred în educație, în a pune mâna pe o carte. Să știți că se vede tare de tot, în sensul că se observă ce vorbeam la începutul discuției noastre, de unde îți tragi seva, care este zestrea ta. Dacă zestrea ta este sărăcuță și mijloacele pe care le folosești în scenă vor fi și ele la fel, superficiale, la prima mână.

Oferă-ți lucruri de valoare și nu spun valoare materială, ci morală. Și trebuie să te ocupi din tinerețe. Cărămidă peste cărămidă, lucruri care poate pe moment n-au cine știe ce valoare. O excursie pe care o faci, un lucru frumos pe care îl vezi – tot de educație ține. O muzică bună pe care o asculți, o pictură valoroasă pe care o vezi. Sădește în tine. Pledează pentru calitate. Pentru a aduce asta și pe scenă. Constant, adică nu prea ai voie să obosești.

Din ce am putut afla de pe internet, observ că sunteți o fire adolescentină prin energia pe care o transmiteți și cred că îmi puteți confirma lucrul acesta. Ce metode folosiți pentru a vă menține spiritul tânăr?

Nu este un lucru pe care îl conștientizez, prin urmare nu e ceva ce cultiv. Dar dacă e așa cum spuneți și mărturisesc că mi s-a mai spus, nu poate decât să mă bucure. Nu știu, poate chiar meseria îmi menține o tinerețe a spiritului. Faptul că sunt un om curios. Îmi place să aflu, să văd, să ascult, să călătoresc. Nu am o strategie de viață, însă nu am urmărit niciodată extraordinarul, măreția. Sunt un om cu gusturi și bucurii simple. Sunt o bucovineancă sănătoasă în principii. Cred în tradiție, în masa de Crăciun și de Paște. Îmi plac meniurile tradiționale, mă pregătesc să fac sarmale. Îmi place să-mi ofer experiențe culinare dintre cele mai variate. Îmi place bucătăria marocană, de exemplu. Sunt omul căruia îi place și caviarul, dar nu refuz o brânză de burduf cu mămăligă și ceapă.

Nu sunt lucruri pe care mi le propun. Apreciez muzica simfonică, dar nu refuz un folclor de calitate. Îmi place să gust o băutură fină, un vin deosebit, dar neînsemnând că nu îmi place și o bere. E vorba de curiozitate. Îmi place să dansez. Pe de altă parte, am în structura mea și un soi de lene, în sensul că am nevoie la un moment dat de confort, de clipa aia în care nu fac nimic. Nu sunt bolnavă de activită. Sunt oameni care se îmbolnăvesc dacă nu fac ceva non stop. Nu, eu am nevoie de liniște.

Cum se adaptează actorul la situația pandemică?

E frunstrant. Ne-am și descoperit laturi ale personalității, am aflat că suntem mai vulnerabili decât credeam. Eu sunt un om lipsit de răbdare. Iată un defect de al meu. Sigur că pandemia mă ajută din plin să-mi exersez răbdarea. Ce-i îmbucurător e că publicul ne așteaptă. Am văzut și în scurta perioadă de după anul nou, când s-a deschis teatrul, că publicul ne-a așteptat și a venit. E minunat și în meseria asta să vezi că ți se duce dorul. Desigur, era o temere: „nu cumva oamenii ne uită sau preferă online-ul?”. Nu, oamenii chiar au venit. Noi am ținut aproape publicul prin mediul online. Totuși, nimic nu se compară cu scena.

Motto-ul Harunei în viaţă este: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. Cu zâmbetul întipărit pe față, mărturisește că așteaptă cu nerăbdare redeschiderea teatrului.

Articol realizat de Bianca Grosu