Icoana – semnificație și simbol în lumea tradițională

De-a lungul veacurilor, între oameni și Biserică s-au creat legături puternice și tainice, iar cunoașterea lui Dumnezeu s-a făcut prin intermediul icoanei. Icoana este dialogul direct dintre creștin și Cel care ,,S-a pogorât din ceruri”.

În mediul tradițional s-a acordat o atenție deosebită icoanelor. Cunoașterea acestora începea din copilărie, copilul imitându-i inițial pe adulți la rugăciunele cotidiene, însoțindu-i la ritualurile de trecere sau așezând-o împreună pe o apă curgătoare și cerându-I Celui de Sus ploaie. La biserică merge la început pentru că așa merg toți ai casei însă, acolo, pe măsură ce crește, realizează că peretele cu icoane din casa sa este un fel de continuare a iconostasului din biserică, iar cuvântul împărtășit de preot capătă înțeles și consistență. Copilul nu știe să citească și nici ai lui, însă știe să întrebe și să observe. Încă nu înțelege de ce sfinții aceia smeriți nu au umbră. Pereţii interiori şi exteriori ai bisericii sunt pictaţi cu icoane care povestesc Scriptura și viețile sfinților. Credincioşii îngenunchează în faţa lor, le sărută și se roagă lor, detașându-se de realitatea ce-i înconjoară. Privirea și sufletul dialoghează cu sfântul din icoană, căutând îndrumare.

Datorită condițiilor socio-istorice în care și-a dus existența țăranul român, nu a fost posibilă o alfabetizare masivă, care să permită înțelegerea și cunoașterea lui Dumnezeu altfel decât prin icoană, de aceea toată învățătura teologică s-a bazat pe memorare și transmiterea prin viu grai a Scripturilor, transformând țăranul, și de multe ori chiar preotul, în apostol.

Țăranul nu vedea chipul lui Hristos sau al sfinților doar în casă și în biserică, îl vedea și la fântână când merge după apă, îl vedea sus la coama acoperișului când ridica o casă, îl vedea des pe troița din răspântie sau din hotar, acolo unde diavolul încearcă mai des sufletul omului. Pe lângă toate acestea, la fel de important este și faptul că întâlnește icoana și în casele altora, ceea ce-i dă un sentiment de siguranță, de apartenență și normalitate. Privind cu luare aminte chipurile sfinților și contextul în care se află, poate înțelege cu ușurință durerile neîmpărtășite și speranțele semenilor.

Omul de rând nu se poate mândri prea des cu o icoană zugrăvită pe lemn și cu ferecătură care să aducă mai multă cinstire, însă se simte la fel de protejat de mica sa icoană închipuită pe hârtie sau pe sticlă, care-l bucură prin culoare, strălucire și căldură, ea fiind martora tuturor nevoilor si durerilor. Sfințită de preot în biserică, icoana este resfințită de fiecare dată prin prezența acestuia în casa creștinului la sărbători.

De-a lungul timpului, în casa țăranului icoana a trăit alături de om și a îmbătrânit odată cu el, pierzându-și din culoare și din strălucire atât de mult, încât doar ce-i care au venerat-o mai țin minte sfântul zugrăvit acolo. Cunoscându-i sfințenia, țăranul nu s-a îndurat s-o ardă, ci s-a rugat de iconar să-i dea cu pensula viață nouă, cu un sfânt nou care să-l îndrume. Icoana îi amintește omului zilelor noastre faptul că pe lângă lumea în care trăiește, exista și o altă lume; că pe lângă bunurile materiale există bunuri spirituale. Astăzi icoana este un mărturisitor tăcut al credinței.

Roxana Diaconu