MOMENTE DE ISTORIE

Ador momentele când mă cuibăresc în locuşorul meu de lângă soba bunicului, mai ales in nopţile geroase de iarnă când viscolul se aude şuierând pe la geamuri iar lemnele trosnesc în soba și flăcările desenează pe pereţi umbre imaginare.
Bunicul meu Olariu Gheorghe nu se lasă rugat prea mult, ca mai toţi bunicii și povesteşte de când era copil în timpul celui de al II- lea Război Mondial și simt cum mă pătrunde un fior lăuntric la gândul că aceste aduceri aminte ale bunicului sunt reale, sunt trăite de el. Sunt mişcat profund de aceste povestiri adevărate ale bunicului deoarece nu rareori văd în colțurile ochilor săi acele lacrimi care-mi stârnesc o profundă simpatie fața de eroii neamului nostru și în acelaşi timp o profundă ură față de cotropitorii acestui pământ scump si drag nouă românilor pentru că :,, Românește aşa a fost, sa fii bun cu cel ce-ți cere milă și adăpost. Dar când vrăjmaşii vin sumeţi să ne calce scumpa țară … Tu-i izbeşti și-i dai afară, minte să-i înveți!”
Da, dragul bunicului. Unde rămăsesem seara trecută?
Ai ajuns bunicule la momentul când armata româna și cea germană au fost împinse de la Stalingrad, Cotul Donului si Odesa ajungând ca luptele să se dea pe teritoriul țării noastre.
Da, aşa e nepoate! Vad că ai ținere de minte. Aşadar să continuăm:
,,Frontul a staţionat pe raza satului nostru timp de peste 4 luni, din aprilie 1944 până în luna septembrie.
În perioada de după primul Război Mondial, cam din anul 1922 până prin anii 1938 -1939, țara noastră România a devenit o țară înfloritoare cu un potenţial agricol bine dezvoltat.S-au dezvoltat industria, comerţul s-au modernizat căile de comunicaţii, s-au construit multe şosele si căi ferate.
De prin anul 1938 – 1939 întreaga Europa, inclusiv țara noastră au început să fie din ce în ce mai îngrijorate din cauza înarmărilor Germaniei hitleriste, care voia o revanşa a acelor suferinţe în primul război mondial si o nouă înfățișare administrativ – teritoriala a Europei.
Aşadar în vara anului 1939 Germania nazistă atacă și cucereşte în scurt timp Cehoslovacia, o țară cu un potenţial economic foarte ridicat pentru acea vreme.
La 1 septembrie 1939 Germania atacă și în timp de numai 6 zile cu diviziile sale de armată mecanizată ( Germania avea 300 de divizii de armată cu trupe mecanizate, o divizie însemnând circa 10.000 de oameni). Polonia,fiind o țară cu un teritoriu si o populaţie aproape de doua ori mai mare decât a țării noastre, dar cu o armată bazată preponderent pe cavalerie, arma care s-a dovedit depăşită pentru un război modern ale acelor timpuri.
În felul acesta,oamenii din satele și oraşele țării noastre încep să devină din ce în ce mai îngrijoraţi. Și în Parlamentul și în Guvernul României se produc mari frământări. Regele Carol al II –lea abdica. Se formează imediat un guvern de dictatură militara sub conducerea Mareșalului Ioan Antonescu.
La începutul toamnei anului 1939 încep concentrările in țară și unele pregătiri de război pentru apărarea țării.
Astfel în luna noiembrie 1939 a venit ordin de concentrare tatălui meu Simion Gh. Olariu si lui Amariei Vasile, primi din sat, care au plecat urgent la Centrul Militar al judeţului Baia din oraşul Fălticeni. Aici au fost imediat îmbrăcați în haine militare și trimişi în gară la Miercurea – Ciuc la o unitate de Vânători de munte, pentru menţinerea ordinii și pazei în acea localitate.
Tatăl meu având grad de sergent a fost numit șef de gardă în gara Miercurea – Ciuc, iar Amariei Vasile si alţi soldaţi din judeţul Baia, luptători in garda din gara.
La plecarea tatei în concentrare în familia noastră, care era o familie de oameni înstăriți, s-a produs o mare derută și tristeţe.Mama fusese orfană de tată din primul Război Mondial, era mereu supărată și cu lacrimi în ochi. Bunicul și bunicile noastre de asemeni erau foarte îngrijoraţi și supăraţi.
Noi, copiii, care până la plecarea tatei,eram mereu veseli și tot timpul ne jucam, deodată am devenit foarte trişti si supăraţi.
Tata a stat concentrat la Miercurea –Ciuc din noiembrie 1939 până la sfârşitul lunii august 1940 când, în urma odiosului tratat de la Viena dintre Ribentrop, ministrul de externe german si Molotov, ministrul rus de externe, tării noastre i s-a răpit Ardealul de către unguri si Basarabia plus Nordul Bucovinei, de către Rusia stalinistă.
După venirea tatei din concentrare, in familia noastră a fost o mare bucurie și mulţumire că a venit tata sănătos. Fiind un om harnic, s-a apucat sa facă coșărci ca să aducă porumb de la câmp.( în schimbul acestor coşuri de nuiele de alun, făcute cu migală, primea în schimb o cantitate de porumb) A adus multe lemne pentru iarnă ca să nu suferim de frig, fiindcă nu se ştia cât va sta acasă, se aştepta la un nou ordin de concentrare, fiindcă din cei concentraţi nu au venit acasă în luna septembrie 1940, decât el și cu Vasile Amariei.
Bucuria nu a ţinut prea mult în familia noastră căci în luna martie 1941 tata a fost iarăşi concentrat si dus pe graniţa de est a României la Regimentul 8 Vânători de munte, care după retragerea din Basarabia din anul 1939 era încartiruit (înregimentat) în localitatea Talpa Gâștei din fostul judeţ Dorohoi.
La sfârşitul lunii mai 1941 tata a trimis scrisoare să ne ducem să ne vedem, pentru ultima oara, deoarece va începe războiul și nu se ştia daca ne vom mai vedea.
Bunicul a pregătit căruța cu doi cai albi, și am plecat în localitatea susmenţionată.
Acolo erau foarte mulţi militari din sat și localităţile învecinate, din comuna Boroaia și din satul Oglinzi, com. Răucești.
Am stat acolo doua zile și doua nopţi, după care ne-am întors acasă, tare abătuţi si supăraţi.
Nu după mult timp,aşa cum prevăzuse tata, a început războiul blestemat. Acest lucru s-a întâmplat în ziua de 22 iunie 1941. Regimentul tatei a plecat imediat și a trecut Prutul în Zona Herța pe care a eliberat-o și apoi au luptat in Rusia pana la Cotul Donului.
Noi cei rămaşi acasă, mama, bunicul, bunica și noi copiii ne vedeam liniştiţi de treabă, munceam pământul, îngrijeam animalele, mergeam cu vitele la păşunat și ne rugam la Dumnezeu seara și dimineaţa să-l păzească pe tata să vie sănătos acasă.
A trecut cu greu anul 1941 – 1942 iar la 1 septembrie 1943 eu am intrat la şcoală în clasa I.Cu fratele meu Vasile care era cu doi ani mai mare în clasa a III –a mergeam la şcoală ca ne era drag să învățăm cu domnul nostru Vasile Onofrei.
Odată cu intrarea mea la scoală în clasa I, au început și cele mai grele întâmplări din viața mea care m-au marcat pentru mult timp, aproape pentru tot restul vieţii.
În vara anului 1943 în satul nostru a venit o companie de militari concentraţi de prin plățile Olteniei care erau încartiruiţi pe la mai multe case dar cea mai mare parte din ei erau în corturi.
După jumătatea lui septembrie, într-o duminica dimineaţa, ne-a dus bunicul cu vitele la păscut pe o mirişte de grâu în livada noastră și ne-a spus să avem grijă de vite să nu treacă la vecini, apoi ne-a lăsat singuri.
După un timp una din vite trece hotarul dinspre pârâu iar eu mă duc după ea să o reîntorc. Când mai aveam câțiva metri, vaca începe sa scurme pământul cu coarnele și copitele și să se comporte ciudat. Acest lucru m-a făcut să mă apropii mai mult pentru a vedea ce se întâmplă.
Deodată rămân stupefiat de ceea ce am văzut. Dintr-un pâlc de arini mi-a apărut în fță silueta unui soldat roman care era spânzurat de creanga unui copac, speriindu-mă de imaginea cutremurătoare care mi se fățișa.
După un moment de revenire, alungându-mi singur teama și încurajându-mă am rupt-o la fuga pana la cea mai apropiată casa,care era moşului Ilisei Onofrei. Intrând în curte, din cauza emoţiilor puternice și a alergăturii nu mai aveam voce să-i explic omului cele văzute, ci doar mai mult gesticulam și silabiseam cuvintele. Fiind zi de duminica și mergând creştinii spre biserica, în scurt timp curtea moşului a devenit neîncăpătoare. Imediat a fost anunţat comandantul unității militare si după câteva ore a fost luat soldatul si înmormântat.
Eu am asistat de la distanta desfăşurarea acestor evenimente fiindu-mi frica să mă mai apropii. În acest moment simt mana caldă a bunicului care s-a apropiat de mine pe nesimţite cuprinzându-mă si zicând: << Dragul bunicului să ştii de la mine ca în viață nu trebuie să-ți fie frică de un om mort, deoarece el nu-ți poate face niciun rău ci mai de grabă să te fereşti de oamenii în viață care sunt făţarnici, linguşitori și mândri>>.
După aceasta tragică întâmplare au venit și sărbătorile de iarna care se înţelege ca nu au mai fost ca celelalte ( puţine, ce-i drept ) din viața mea.
Sângerosul an 1944 a început liniştit pentru noi,dacă se putea numi linişte după atâta suferinţa și nesiguranță, dar avea să se adeverească că aceasta linişte era ,, liniştea dinaintea furtunii”. Nu după mult timp, pe la sfârşitul lunii februarie 1944, prin săptămâna albă, mama, care era o femeie foarte evlavioasă și milostivă mă trimitea aproape zilnic cu câte o cană de lapte la moşul Alexandru Hăbuc, care era necăjit și nu avea aproape nimic pe lângă casă și chiar nici ce să mănânce. Trebuie să mai spun și faptul; ca era un om văduv deoarece mătușa Mărioara murise în postul Crăciunului. Moşul Alexandru având o fire blânda și atrăgătoare locuia cam la 150 m la deal de casa noastră.
În fiecare dimineaţă îl găseam dormind în bordeiul său cu fața la perete și strigam la el îmi răspundea cu vocea lui răguşita, << Bogdaproste, mai copile, Dumnezeu să vă dea sănătate!>>.
Fiind moşul atât de sărac, răsturnam laptele într-un ceaun vechi deoarece și oalele îi lipseau.
Într-o dimineaţă, obraznic și neastâmpărat cum eram și plăcându-mi să mă joc cu moşul mă apropii, îl strig si văzând ca nu-mi răspunde îl prind de umeri apoi îl trag de urechi dar moșul nimic. Atunci am lăsat laptele cu tot cu cană pe masă și am fugit spre casa alunecând și cazând prin zăpadă din cauza emoţiilor și a fricii care mă cuprinsese .
Prima persoana pe care am întâlnit-o a fost aceeaşi de la întâmplarea cu soldatul, adică bunicul meu. Acesta mătura zăpada, care se aşternuse din abundență cu o seara înainte și cu firea lui blânda mi-a spus aceleaşi cuvinte încurajatoare ca și în episodul cu soldatul.
Aceste întâmplări m-au marcat negativ rămânând undeva în subconştientul meu.
Dar iată ca norii negri ai furtunii se apropie și în primăvara anului 1944, florile parca nu au mai înflorit pentru mine cel puţin, ca în celelalte primăveri. Și iată că în săptămâna premergătoare Floriilor satul nostru este invadat de trupe româneşti și germane. Bâtrânii vorbeau în sat și eu prindeam frânturi din discuţiile lor și înţelegeam că armata sovietică a rupt frontul de pe linia Spătărești – Dealul Temeliei – Drăgușeni și se apropie de satul vecin noua (Boroaia), urmând să treacă prin satul nostru cu intenţia de a ajunge pe culmea Pleşului și în satul Nemţişor pentru a intra pe şoseaua Târgu Neamţ – Pipirig urmărind să-și croiască drum spre Ardeal în tentativa lor de a împinge armata germană prin Ungaria, Austria, Cehoslovacia și până în Germania la Berlin. Acest lucru a fost de altfel realizat până la urma prin înfrângerea totala a Germaniei fasciste și distrugerea din temelii a capitalei acesteia și prin sinuciderea fanaticului Adolf Hitler și judecarea a unei mari părţi dintre mareşalii și generalii săi la istoricul proces de la Nuremberg.
Armata Roșie a celuilalt fanatic, și anume Iosif Visarionovici Stalin urmărea să treacă pe acest traseu pe care întâmplarea a făcut să fie aşezat și sătucul meu Groși. Rusii au ales acest traseu deoarece voiau să ocolească linia celor 4600 de cazemate care se întindeau din fața Cetăţii Neamţului pe traseul Moțca – Paşcani – Tg. Frumos – Podu-Ilioaiei – Stânca Roznovanului în apropiere de Iași si până la Gurile Nistrului. Ulterior mărindu-mă și satisfăcându-mi la rândul meu stagiul militar am înțeles că aceasta linie de cazemate ar fi fost foarte greu de trecut daca nu chiar imposibil și acest lucru ar fi dus la continuarea războiului și la pierderea a încă multor vieţi omeneşti.
Chiar în noaptea Sf. Învieri a Mântuitorului (15 – 16 aprilie 1944) în momentul când preotul ieşea cu Învierea,în zona Boroaia –Orțești – Drăgănești se dădeau lupte grele și se auzeau din ce în ce mai cutremurător salvele de tunuri și artileria grea.
Miercuri după Sf. Paște, in ziua de 19 aprilie 1944, în satul nostru au apărut primii soldaţi ruşi,venind atât pe drum dinspre Târzia dar și pe câmpuri dinspre Boroaia din direcţia în care actualmente se afla schitul cu hramul,, Acoperământul Maicii Domnului”, mai exact dinspre Dadișa. În după-amiaza acelei zile s-au dat lupte grele chiar în satul nostru la casele cetăţenilor Gheorghe Buluș și Toader Popa și în special pe islazul din fața satului unde se afla în tranşee acea unitate venită din Oltenia despre care v-am povestit mai sus.
Trupele romaneşti fiind slab susţinute de armata germană și având în față o armată net superioară în ceea ce priveşte atât efectivul cât și dotarea au fost nevoite să se retragă în pădure iar o parte din armata rusă a înaintat rapid spre Pârâul Crucii,Poiana Lebedei, Pârâul lui Pintilie spre Poiana Gaftonești iar o alta parte a urcat spre Cantonul Silvic pe Pârâul Văleni pe cursul căruia este aşezat satul nostru și pe la Poiana Oglinzenilor, pe la Vama Veche, croindu-și drum spre așa numita ,,Borta Dracului” de către ruşi din cauza numărului foarte mare,aproximativ 10.000 ruşi si 4.000 de români, soldaţi morţi acolo.
Pe cele doua trasee amintite mai sus s-au dat lupte foarte grele timp de peste două săptămâni. Armata rusă a pătruns cu tancurile și pe drumul din satul Poiana și a înaintat pe Valea Culeșei până în punctul numit,, La Haidău” bătrânii ii mai zic,, La cei doi peri” unde astăzi se afla Monastirea Sf. Cruce. Din acest punct armata sovietica nu a mai putut înainta cu tancurile din cauza reliefului deosebit de abrupt. Văzând aceasta situaţie,ruşii au folosit trupe de infanterie și armament ușor reuşind să treacă peste coastă în satul Nemţişor, în locul numit Branişte pe şoseaua spre Ardeal.
În acest moment intra în luptă o parte din Regimentul 7 Vânători de munte de la Tg. Neamţ conduşi de generalul Șvab. Trupele ruseşti au fost respinse, acestea retrăgându-se in Valea Culesei si încercuite. Aici s-au dat cele mai sângeroase lupte de pe frontul din Moldova și au murit aproape 14.000 de suflete nevinovate.
În toata aceasta perioada armatele romano-germane au reușit printr-o contra-ofensiva să împingă frontul până la marginea islazului nostru. Rușii staţionau în mare parte la noi în sat și aveau obiceiul de a pleca mai tot timpul la atac beţi fiind. Intr-o astfel de stare de euforie bahica se afla în ziua de duminica 30 aprilie 1944 în jurul orei 16 un rus micuţ si negricios,cu privire asiatică, care intrând pe poarta casei bunicului a pus puşca la ochi și l-a împuşcat pe bunicul meu în cap chiar în fața mea. Mai târziu am înțeles că a recurs la acest gest păgânesc și sub influența stării psihice create de faptul că mulţi dintre camarazii săi erau aduşi pe tărgi fiind răniți grav de către romani iar bunicul meu era si el roman evident. Rusul în demența sa a zis că se răzbună pe romani făcând acest gest laș și de neînţeles mai ales pentru mintea unui copil de 8 ani.
În acel moment noi ne pregăteam să plecăm în evacuare spre Botoşani, acest lucru cerându-ni-l ruşii cu mare insistența și chiar cu ameninţarea executării încă cu 4 -5 zile în urmă.
Aceasta a fost marea catastrofă și durere sufleteasca a vieţii mele și a întregii familii.
Pentru mine și fratele meu Vasile bunicul era un sfânt. Atunci în acele câteva minute tragice am revăzut toate momentele petrecute cu bunicul nostru drag. Pentru noi viitorul nu mai avea niciun sens și parcă totul s-a prăbuşit. Suferinţa de moment din sufletele noastre era de nedescris. Totuşi un licăr de speranţa mai exista undeva în inimile noastre deoarece bunicul nu a murit imediat. Fiind o fire robustă, puternica cu un trup cum doar răzeşii lui Ştefan cel Mare îl aveau, scumpul meu bunic a mai trăit până în ziua de miercuri 3 mai în jurul orei 8 când și-a dat sufletul în braţele noastre încurajându-ne până în ultima clipa a vieţii. Acel licăr de speranţa venea în inima mea datorită faptului că vocea bunicului era clară, coerentă, cursivă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat iar imaginaţia mea care era cea a unui copil de 8 ani îmi dădea speranţa că bunicul meu trece printr-un accident însă își va reveni în scurt timp. Dar este ştiut faptul că visele frumoase sunt scurte și rareori realizabile.Ar fi fost prea frumos și am fi dat tot ce aveam mai scump ca bunicul nostru drag să trăiască și să meargă cu noi în evacuare, în acest fel poate ar fi evitat următoarea dramă a vieţii mele pe care am s-o relatez la momentul potrivit.
Cu toţii ştim că în vreme de război într-un sat nu rămân decât bătrânii femeile si copiii. Aşa au stat lucrurile și în satul Groşi în acele zile negre ale vieţii mele, nu erau de găsit medici și nici preoţi. Aşa că bunicul a fost înmormântat în cimitirul din sat de un grup de consăteni format din 20 – 30 de bătrâni și copii. Acest grup de săteni a rămas în sat datorita faptului că în seara de 19 aprilie a fost surprins de un atac dat de ruși si nu a apucat să fugă în pădure aşa cum au făcut-o alţi consăteni cu câteva zile înainte.
Aşa cum un necaz nu vine niciodată singur iată că în ziua de luni 1 mai 1944 pe când mă aflam pe izlaz după nişte oi pe mine m-a rânit o schija în spate, schija pe care o port și în prezent. Lanţul necazurilor continua și în ziua de 2 mai când un grup format din 10 – 12 soldaţi ruşi ne-au luat toate cele 12 animale: 4 boi, 7 vaci și un taur, luându-le și sacrificându-le pentru hrana lor, noi rămânând în situaţia de a nu avea ce să înjugam la car pentru a ne evacua în spatele frontului.
Un grup de 3 bătrâni din sat l-au aşezat pe bunicul în sicriu cu intenţia de a-l înmormânta creştineşte dar în acel moment un nr de 12 – 13 ruşii au luat toţi bătrânii din sat ducându-i în satul vecin Târzia și închizându-i într-un beci la Costică Bălan, cred eu, că se gândeau să evite o eventuală revolta a cestora cauzată de ducerea pricinuita,de împuşcarea de către acel rus a bunicului meu. Aşadar, bunica, mama și încă 4 femei rămase în sat și noi nepoţii am fost puşi în situaţia de a lua sicriul cu trupul neînsufleţit al bunicului și l-am îngropat la mormântul părinţilor lui Ileana și Costache St. Olariu. Acesta din urma a participat la Războiul de Independenta din anii 1877- 1878 la luptele de la Smârdan, Plevna si Grivița care se află astăzi pe teritoriul Bulgariei, dându-și obştescul sfârşit în anul 1921.
Întorși acasă,de la biserica, de fapt eram strânși toți la o singură casă și anume la Mihai Ilisei, rușii au început ne lovească atât pe noi copiii cât și pe femei, pentru a pleca imediat de pe linia frontului.
Femeile rămase au înjugat la carul lui Mihai Ilisei 4 vaci bătrâne ramase nesacrificate de ruși din acest motiv cred, dar aceste vaci nu fuseseră puse niciodată la car și cu mare chin au reușit să pornească cu acel car supraîncărcat și cu vaci neînvățate. Din cauză că toata lumea dorea să pună cât mai mult în car, mama nu a reușit să pună mai mult, decât un sac de faina, doua plapume și doua perne. Apoi mama găsind o roaba în curtea unui vecin a pus în ea câteva paturi, și ceva haine pentru ea, noi și bunica și duceam roaba cu rândul. Bunica mergea foarte greu din cauza că o durea rău un picior deoarece o lovise un rus cu patul armei în momentul când ea s-a opus cu înverșunare atunci când rușii ne-au luat toate vitele. Cu lacrimi în ochi am părăsit satul nostru drag care acum după atâtea bombardamente era format mai mult din niște ruine și plecând in jurul orei 16 am reușit să străbatem o distanta de 5 Km până la Școala Târzia,cu greu ajungând acolo pe înserat. Deplasarea noastră atât de greoaie se datora atât vacilor care se opinteau trăgând la car, dar și din cauza că în mintea noastră mai exista o mica speranța că rușii vor pleca iar noi ne vom întoarce, iar din acest motive făceam dese popasuri.
În acea noapte am dormit cu toții la Școala Târzia iar dimineața acele mici speranțe ale noastre de reîntoarcere au fost spulberate de rușii care luându-ne la bătaie din nou ne-au dus aproape forțat pănă în Boroaia. Aici am ajuns din urmă alți consăteni precum Nica Onofrei cu un car cu boi, cu mai multe femei și copii mici în car și pe Toader Huzdup cu carul cu două vaci. Fiind mai multe care acum am mai împărțit din greutate si am format un grup mai organizat. Noi tot mai speram că rușii ne vor lăsa aici, dar nu a fost așa. Aceștia ne-au tot alungat spre Fălticeni și apoi mai departe spre Suceava, mergând foarte greu cam două săptămâni până în comuna Bosanci, unde am stat doua zile pe un izlaz. Aici se petrece o alta dramă. Un rus îl împușca pe moș Toader Huzdup care s-a opus plecării imediate motivând ca are de terminat de mâncat puțin lapte dintr-o strachina.
Pentru mine era ceva care parcă se repeta cu aceleași personaje: un rus înarmat și un roman bătrân și fără nicio putere de apărare.
Dar văzând Dumnezeu atâta suferință pe capul nostru, parcă s-a gândit să ne trimită o raza de speranță deoarece după acest incident ne întâlnim cu un frate de-al bunicii, (Gheorghe Andrioaia) care era din Boroaia, si am pus toate bagajele noastre la el in car, cu toate ca si fratele bunicii era supraîncărcat. La acest car era cinci familii cu copii, in total vreo 40 de suflete, dar moșul avea car cu coșul larg și boi foarte buni, iar la dealuri împingeam cu toții. În jurul datei de 20 iunie am ajuns în comuna Corni din Jud. Botoșani unde au fost adăpostite mai multe care din satul Boroaia la un coșar boieresc foarte mare care avea cam 50 – 60 m lungime, stand acolo pana după Sf. Petru pe la începutul lunii iulie. Aici am aflat cu bucurie ca bunica de pe mama se afla peste apa Siretului in satul Corocăiești, com. Verești la o distanta relativ mica ( 4 – 5 Km).
Cu siguranța tot bunul Dumnezeu i-a îndrumat pașii bunicii la un om înstărit din acel sat, om cu suflet bun si credință în Dumnezeu, mai exact la familia Ion si Frăsina Chelaru. De fapt, bunica aflase de noi, a venit, a trecut Siretul prin vad și ne-a luat la ea. Acolo la moș Ion ne-am instalat cu toții intr-o șură mare unde mai erau încă doua surori ale mamei și o cumnată plus un număr de 12 copii. Aici am dus o viață mai liniștita în sensul că mama și surorile ei mergeau la lucru prin sat la prășit și secerat fiind vara și în acest fel câștigând hrana pentru noi. Dar nici noi copii nu stăteam chiar degeaba ci mergem cu vitele bunicii la păscut pe malul Siretului. Astfel, intr-o zi caniculară am gândit noi ( mai bine nu gândeam) ca ar fi bine să facem o baie în Siret.
La un moment dat fratele meu Vasile care era cel mai mare dintre noi se distanțează de grup deplasându-se mai spre mijlocul apei unde ara mai adâncă. În acel loc apa forma un vârtej blestemat care l-a prins ca o forță nevăzută trăgându-l spre adâncuri. Ce puteam face noi, care eram mai mici decât el? Am început să țipăm și am ieșit pe mal. Dintre toți, desigur durerea cea mai mare eu am resimțit-o văzând cu ochii mei cum fratele meu este înghițit de valuri. In momentul următor au venit și câtiva oameni care erau cu vitele la păscut, unul dintre ei s-a aruncat chiar în apa dar a renunțat văzând ca era gata – gata sa se înece si el.
Văzând aceasta mare nenorocire am alergat într-un suflet până la Corocăiești cam 3 Km anunțând pe mama, bunica si toți oamenii. Care au venit la locul faptei dar imediat a început o ploaie mare, crescând nivelul apei, oamenii au fost nevoiți să renunțe la căutare. Tot în acea zi de 15 august cam la 4 – 5m în aval s-a înecat și un ofițer rus. În acea noapte eu, mama și o soră a mamei am rămas pe malul Siretului la o colibă a unui grădinar care era și bun pescar. A doua zi oprindu-se ploaia noi tot ne uitam pe malul Siretului în vale. În jurul orei 10 l-am zărit aruncat de apă pe un grind de nisip, pe malul opus la o distanta de aproximativ 800m de locul unde se înecase. Plouase mult nivelul apei crescuse și ne gândeam cum să ajungem la el să-l luăm de acolo. Omul la care am dormit în colibă și un soldat rus cu suflet mare au trecut apa înot și cu mare greutate au reușit să-l aducă la mal. Am luat ceruța acelui grădinar, l-am învelit cu câteva cearșafuri si ne-am dus cu el la gazda noastră. A doua zi fiind marți a venit părintele Crăciun, preotul satului, care i-a făcut rânduiala de înmormântare, creștinește în cimitirul bisericii din satul Corocăiești, spunând ca fratele meu nu s-a sinucis ci a fost fără voia lui.
După această tragică întâmplare săraca mama a zăcut cam doua săptămâni în neștire aproape, dar noroc cu surorile ei și bunicile, care o tot îmbărbătau reușind s-o pună pe picioare.
Cam pe la 1 septembrie 1944 în sat ajunge zvonul că s-a rupt frontul la Iași iar rușii înaintează spre București, iar noi vom merge la casele noastre. în ziua de 5 septembrie bunica după mama cu toate că era văduvă din primul Război Mondial fiind vrednica și încă în putere pleacă cu încă doua femei până in Boroaia convingându-se că rușii plecase. La întoarcere aduce vestea că ne putem întoarce. Ajungând acasă aceasta era de nerecunoscut, în sensul că era fără geamuri, uși, sobe, iar sub casa rușii au săpat o groapa mare pentru adăpost. Dar cu toate acestea era totuși casa noastră draga., casa în care mă născusem și parcă era mai frumoasă ca alte case pe care le văzusem în aceasta călătorie tristă și forțată a vieții mele. Tot cam în acest timp ajunge și tata acasă care a reușit să evadeze dintr-un lagăr cu prizonieri români din Rusia.
Ambii părinți cu toate ca erau distruși atât fizic cât și moral din cauza acestor nenumărate necazuri care parca nu se mai terminau au început încet dar sigur să muncească reparând casa ca să putem îndura frigul iernii care se apropia.
Așa s-a încheiat capitolul cel mai amar al copilăriei mele. Însă au venit apoi alte și alte greutăți și necazuri. După ce am reușit să ne reabilităm cu greu,au venit la putere comuniștii. Aceștia au confiscat casa noastră care era destul de mare și frumoasă fiind situată chiar în centrul satului transformând-o în magazin sătesc, până în toamna anului 1952. Între anii 1953 – 1954 ne-au scos afară din casa, transformând-o în școală timp de doi ani. În anul 1962 a venit colectivizarea și iarăși mi-au luat la colectiv un cal, o pereche de boi, doua care, doua sănii, plugul, grapa, săniuța înfundata, tăvălugul si 9 ha de pământ.
Acum pământul l-am luat înapoi, dar mă apropii de 80 de ani și nu mai am forța așa mare de munca.”
Așadar nepoate draga,în viața ta, soarele este la răsărit iar în viața mea el se îndreaptă spre apus. Răsăritul vieții mele a fost încețoșat chiar învolburat iar pe la amiaza vieții norii au început încet, încet să se risipească iar acum când mă apropii spre apusul soarelui vieții este chiar senin cu totul. Nu doresc niciodată ca istoria să se repete și atât nepoții cât și strănepoții mei să aibă cerul vieții senin și mă rog la bunul Dumnezeu ca nimeni să nu mai suporte ororile Războiului Blestemat.
Inima îmi tresăltă de emoție atunci când sărbătorim Ziua Eroilor neamului și sufletul îmi este mângâiat când ascult cântecul lui Sava Negrean Brudașcu care spune :,, Ocrotește-i Doamne pe romani”.

ELEV RUDAC ROBERT, CLASA A –IV A
INDRUMĂTOR INV. OLARIU MARIANA
SCOALA GIMNAZIALA,,IEREMIA IRIMESCU,, BRUSTURI