Sf. Liturghie și parastas la un an de la trecerea la cele veșnice a părintelui arhimandrit Victorin Oanele

În frumoasă zi de toamnă, când soarele mângâie ochii noștri aprinzând culorile cărămizii ale dealurilor și pădurilor care se pregătesc de hodină, la Mănăstirea Sihăstria, clopotele au bătut îndelung chemând la sfântă rugăciune pe monahii și credincioșii care l-au cunoscut și îl păstrează de-a pururi în suflet, pe părintele Victorin Oanele, care acum un an părăsea lumea aceasta pentru a se întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos, cel pe care l-a slujit încă din fragedă pruncie.

Într-un frumos sobor de preoți în frunte cu părintele exarh Ioan Harpa de la Mănăstirea Popăuți – Botoșani, s-a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie și Slujba Parastasului, alături de mulțime mare de credincioși veniți pentru binecuvântare și rugă.

La sfârșit, părintelui profesor Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț i s-a adresat rugămintea de a creiona și a reaminti celor prezenți în biserică câteva crâmpeie din viața părintelui Victorin ca unul care l-a cunoscut îndeaproape: „Ne-am rugat împreună pentru sufletul unuia dintre marii stareți ai acestei Sfinte Mănăstiri, părintele Victorin Oanele. Părintele exarh m-a rugat să vă spun câteva cuvinte, nu pentru că aș spune eu mai frumos despre părintele Victorin de cât Sfințiile lor. Totuși socotesc că poate și părintele Victorin mi-a făcut cinstea aceasta ca să mă aleagă să spun cuvinte despre Sfinția Sa. Teamă am că nu pot cuprinde în câteva cuvinte viața unei personalități atât de însemnate pentru mănăstirea aceasta.

Părintele Victorin a fost unul dintre titanii Ortodoxiei noastre, un suflet cu totul și cu totul ales, un om dăruit slujirii lui Dumnezeu, un „împătimit” de dragoste de Hristos și de Biserica noastră Ortodoxă, un om care dorea ca Biserica în general și în mod special Mănăstirea Sihăstria să fie un loc cald unde credincioșii să poată veni cu dragoste să asculte cuvântul lui Dumnezeu și să se poată mântui prin această ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. A fost un om învățat cu ascultarea. Din momentul în care a fost chemat la viață călugărească el a dăruit totul lui Dumnezeu, așa cum de multe ori spunea, amintindu-și de clipele acelea. Când a fost chemat la viață călugărească el a spus „da” și a așa a spus și părinților lui ca el să fie dăruit lui Dumnezeu. În momentul în care l-a trimis la Mănăstirea Sihăstria, un loc binecuvântat de Dumnezeu unde au viețuit atâția părinți îmbunătățiți, un loc care, după al II-lea Război Mondial suferise mari distrugeri și nu numai pentru faptul că războiul adusese atâtea necazuri mănăstirii, dar și niște tâlhari au dat foc chiliilor părinților de aici chiar omorându-i pe câțiva, în anul 1952 îl trimite Dumnezeu pe părintele Victorin aici, ca un călugăr smerit care vine și bate la poarta mănăstirii, intrare care avea să fie o mare binecuvântare pentru mănăstirea aceasta.

Pentru că mănăstirile trebuiau desființate, urmare a decretului din 1959, când majoritatea mănăstirilor au fost desființate, atunci părintele Victorin, ca un om dăruit de Dumnezeu pentru mănăstirea aceasta el reușește ca mănăstirea să rămână în continuare. Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei el „înființează” aici un azil de bătrâni, după cum spunea el, adunând aici peste o 100 de călugări vârstnici, mulți dintre ei în neputințe, bolnavi. Începe aici cu ceilalți părinți să îngrijească de bătrânii aceștia. Trebuiau, însă, reparată biserica. Împreună cu câțiva buni credincioși din Fălticeni, el repară paraclisul „Sf. Părinți Ioachim și Ana”. Încetul cu încetul repară și construiește noi chilii pentru părinții monahi. Se adună în jurul lui și în jurul părinților îmbunătățiți precum părinții Ioil, Cleopa, Paisie, Ioanichie Bălan și ceilalți, mulți tineri monahi care vin aici pentru a-și mântui sufletele. De aici au plecat părinți nu numai în mănăstirile din țară ci și în Sf. Munte Athos. În Sf. Munte găsești peste tot părinți care au „crescut” la Mănăstirea Sihăstria alături de părintele Victorin și de monahii Sihăstriei.

Toate acestea erau posibile numai cu munca obștii de aici, condusă de un stareț atât de vrednic cum a fost părintele Victorin. A fost un sincer în credința lui. Permanent, în biserică, era cu epitrahilul la gât. Se ruga mult pentru obștea sa pomenind permanent în special pe cei trecuți din lumea aceasta. De aceea a reușit să adune aici mulți părinți, unii dintre ei desăvârșindu-se aici, ca și mulți credincioși ca cei de față. A înălțat aici multe zidiri nu numai pentru părinți dar și pentru credincioșii care veneau aici, la rugăciune, pentru a-și pleca capul, chiar dacă cea mai modestă chilie era chiar chilia sa. Ce frumos ar fi ca această chilie să devină muzeu pentru a trece să ne amintim de părintele stareț, de ceaslovul și cărțile lui de rugăciune.

Părintelui Victorin i-a dăruit Dumnezeu darul acesta de a fi constructor. Gândul lui a fost ca el, aici, să construiască o biserică care să adăpostească pe credincioși la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și la celelalte sfinte slujbe. Se întreba părintele: „Oare unde să construim noi o biserică în cinstea Sf. Teodora?” L-a întrebat pe Părintele Patriarh Daniel, pe când era mitropolit în Moldova, să găsească și să binecuvinteze un loc pentru noua biserică. Preafericitul a gândit aici. Aici era o râpă, dar în viziunea sa, în înțelepciunea sa Părintele Patriarh ai zis: „Părinte stareț aici să faci biserica!” Și ce frumusețe de biserică a ieșit aici. Pentru faptul că avea binecuvântare și ascultare. Ce bucurie avem cu toții când intrăm în această biserică mai ales la hramul Sf. Teodora, un spațiu binecuvântat, un loc în care părinții săvârșesc sfintele slujbe atât de frumos aici fiind și un cor atât de frumos.

Câte nu ar fi de spus despre părintele Victorin! Un om înțelept, un om delicat. Atât de frumos vorbea cu oamenii, fiind în același timp și ferm. Nu te lăsa să faci ce vrei, dar când îi cereai un sfat, vă spun că personal nu am primit de la nimeni un sfat mai bun ca de la el.

Era un om modest. Nu a avut niciodată nimic pentru sine. Întotdeauna se gândea cum să gândească mai bine pentru mănăstire și pentru Biserică.

De aceea noi pășim aici în mănăstire cu multă emoție. Parcă de fiecare dată am vrea să-l vedem aici în fața bisericii cu părinții din mănăstire la diversele treburi. Îi plăceau mult florile, copacii îi plăcea ca mănăstirea să aibă toate cele de trebuință.

Îl purtăm pe părintele stareț în inima noastră, în rugăciunile noastre. Îl avem alături de părinții noștri trupești. Dacă într-adevăr credem că el a fost omul lui Dumnezeu, atunci să îi purtăm în continuare respect ca niște fii duhovnicești ai sfinției sale. Sunt convins că sufletul său este la Dumnezeu și are mare trecere pentru cumințenia vieții sale pe pământ. Amin.

Părintele stareț a mulțumit soborului și credincioșilor pentru împreună rugăciune arătând grija pe care părintele Victorin a avut-o pentru obște și pentru mănăstire: „Noi ca și monahi ai sfinției sale suntem recunoscători Sfinției Sale în primul rând pentru că ne-a primit în mănăstire. După cuvenitele cercetări Sfinția Sa văzând că suntem capabili să ducem crucea aceasta monahală, ne-a rânduit la duhovnicii mănăstirii. Avea mare grijă de viața noastră duhovnicească dar și de cea trupească. Iată că la un an de zile facem pomenire chiar dacă părintele stareț este pomenit zilnic. Ne-a învățat cum să ascultăm și dacă privim pe stareț ca pe Hristos întotdeauna ne și folosim pentru urcușul nostru duhovnicesc pentru că harul care se odihnește peste stareț coboară și peste ucenicii săi. Întreaga sa viață a fost împletită cu virtutea smereniei.

Nădăjduim ca viața sa să fie plăcută lui Dumnezeu și de acolo din ceruri să se roage pentru noi.”

Veșnică să-i fie pomenirea!

 Pr. prof. Viorel Laiu