Angelica Luca, cea care dă formă grafică adevărului [INTERVIU]

Ana Luca din Târgu Neamț este omul care dansează de trei decenii pe muchia fragilă dintre două lumi: cea reală, în care este funcționar public la Primăria orașului, și cea în care adevărul prinde formă în mâinile ei. Formă grafică.

Doamna Angelica, cum o știu cunoscuții, are abilitatea să spargă întunericul cu o coală albă de hârtie. Căci o umple cu trăiri, cu sentimente încâlcite, și doar un suflet deschis ar putea să descâlcească înțelesul lucrărilor sale.

Cum a început și ce se oglindește în fiecare lucrare semnată de Ana Luca, aflăm chiar de la dumneaei, în următorul interviu:

Reporter: Cum a început această pasiune?

ANGELICA LUCA: A început de la numai 3 ani, când eram la cămin. Nu vroiam să stau la cămin, dar i-am văzut pe ceilalți copii atunci când desenau. Și-a fost motivația să rămân acolo (zâmbește). Am făcut un desen, care s-a dovedit a fi primul meu mic succes, fiind inclus într-o expoziție, la cămin. Apoi, la Școala nr. 2- Școala Domnească, m-a “descoperit” domnul profesor Cușmir. Am avut un concurs cu participarea elevilor din 14 țări și am luat locul I. Am fost ademenită de Liceul de Arte Bacău, dar, fiind singurul copil și ceva mai firav, mămica nu m-a lăsat. Am început însă cu mici expoziții și am continuat la liceu, unde am făcut și grafica revistei Încercări, apoi la Gazeta de caricaturi Satiricon.

R: Când și unde a avut loc prima dumneavoastră expoziție în adevăratul sens al cuvântului?

Angelica Luca: După liceu, am urmat Școala Populară de Artă Piatra Neamț la profesorul Medeea și acolo am avut primele expoziții. Mi-au crecut aripile și-am început să mă înfrupt mai tare din plăcerea picturii, a graficii mai mult.

R: Cum vă găsiți inspirația?

Angelica Luca: În primul rând, e medicamentul pentru o boală pe care am traversat-o… Am avut depresie și Dumnezeu mi-a trimis un scriitor, Constantin Boca. Își dorea foarte mult  să găsească un grafician care să poată să îi facă grafica pentru poezii, volumul Seninul de Dincolo. M-am apucat cu greu, căci n-aveam motivație, apoi mi-am dat seama că, prin grafică, mă regăsesc. În loc să sufăr noaptea, să plâng, mi-am găsit bucuria de a lucra. Si a ieșit tot ce simțeam eu. Am reușit să fac o legătură puternică între cuvânt și grafit.

R: Lucrați și acum noaptea?

Angelica Luca: Nu neapărat. Uneori. Alteori, dimineața sau la o ieșire la iarbă verde, de exemplu… depinde.

R: Cât timp acordați realizării unei lucrări?

Angelica Luca: De la o noapte, la câteva săptămâni. Depinde de zi, de stările mele.

R: Aveți o lucrare care să vă fie cea mai dragă?

Angelica Luca: Da, una care, pentru mine, este și enigma vieții, dar și soluția ei: Când măștile cad. Este lucrarea mea de suflet, pentru că include foarte multe întrebări, dar și răspunsuri. “Ce mai rămâne din oameni când le cad măștile?!”, “De ce oamenii poartă măști?!”, “Câte măști trebuie să dai jos până ajungi la adevăratul chip al cuiva?!”… și multe altele. Dacă stai o noapte cu această lucrare în față, tot pui întrebări și găsești răspunsuri.

R: Este arta o încercare de a exterioriza partea interioară a artistului şi o autoanaliză?

Angelica Luca: Cred că este partea pe care o pierdem prin alte lucruri: despărțiri definitive, suferințe, amintiri și ne-o completăm prin artă.

R: Cum e experienţa ilustraţiei de carte?

Angelica Luca: Prima lansare a fost la Bacău, apoi la Târgu Neamț, cu volumul Seninul de Dincolo, semnat de domnul Constantin Boca. Chiar de la începuturi, am fost alături de scriitoarea Cătălina Dănilă, și cu ea am cinci cărți illustrate. Ne-am potrivit foarte mult… Ea a țipat prin cuvânt, și eu țipam prin imagine. Parcă era același țipăt… Am mai avut colaborări cu Revista Culturală 13Plus din  Bacău. Am făcut un vernisaj în 2015 cu ocazia Zilei Orașului Târgu Neamț, care a purtat denumirea Seninul de Dincolo, cu permisiunea scriitorului Constantin Boca. Sufletul care a dat cea mai mare lumină acolo a fost părintele Mihail Daniliuc. El avea cuvântul, atât de frumos, care a ajuns la inimi și a spus cea ce eu nu puteam să spun cu glas, ci doar prin grafică.

R: Cum se îmbină înlăuntrul dumneavoastră artistul Angelica Luca și funcționarul public Ana Luca?

Angelica Luca: Vedeți dumneavoastră, cele două părți sunt în balanță… partea rigidă de funcționar cu plutirea, cu sensibilitatea specifică unui “artist”. Se îmbină foarte bine. Eu nu m-aș putea mulțumi doar cu ce fac la serviciu. Am dreptul să fiu cu picioarele înfipte în pământ, dar și cu ochii în nori (zâmbeste).

R: Ce mulțumiri vă aduce arta grafică?

Angelica Luca: Vindecarea sufletului. E un remediu pentru suflet.

R: Marile întrebări pe care un artist şi le pune, se schimbă în timp? Căutarea rămîne mereu aceeaşi?

Angelica Luca: Adevărul n-are decât o singură față și nicio mască. Dar în momentul când abordezi adevărul, când îl spui, cei din jur te cred puțin ciudat, sau dur. Știți… cum merge viața, așa merge și întrebarea… Dacă astăzi sunt nori, mă întreb oare când va ieși soarele?! Dacă e  prea mult soare, oh, când mă va umbri un nor?! Și alte zile, alte întrebări, alte trăiri.

R: La ce lucrați în prezent?

Angelica Luca: Oh… Eminescu! Am început câteva lucrări și vreau să continui. E un vis, să-l văd doar cu ochii mei, fără nicio influență. Poezia, chipul lui, tot ce simt când îl citesc sau când îl văd într-un ram frumos înflorit, de exemplu.

Iubind, îl iubim pe Eminescu. Și cine nu-l iubește?!….

a consemnat Andreea Trăsnea

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•