143 de ani de la debutul literar al lui Ion Creangă, marele povestitor din Humulești

De Andreea Trăsnea Pe 1 oct. 2018

– Și eu știu povești și pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai așa cum o vorbesc țăranii din județul Neamț, din satul meu Humulești.
Eminescu îl îndeamnă să scrie vreuna și Creangă își așternu pe hârtie povestea Soacra cu trei nurori.

Astăzi, 1 octombrie, se împlinesc 143 de ani de la debutul literar a marelui povestitor humuleştean, Ion Creangă (n. 1 martie 1837- d. 31 decembrie 1889).

La 1 octombrie 1875, publica „Soacra cu trei nurori’ în revista „Convorbiri literare”, iar de acolo până la a fi considerat unul dintre clasicii literaturii române, parcursul a fost unul remarcant.

După o copilărie lipsită de griji, și-un șir de evenimente mai puțin plăcute în viața de adult (suspendat ca diacon, căci vroia să modernizeze clerul, cât și ca institutor, despărțit definitiv de soție, ajuns să supraviețuiască din veniturile debitului de tutun) Creangă avea să-și împlinească adevăratul destin cu ajutorul Luceafărului poeziei române, Mihai Eminescu.

Reprimit în învățământ în 1874, Ion Creangă îl întâlnește pe Eminescu, pe atunci revizor școlar, care l-a introdus în cercul literar al Junimii. Între cei doi se leagă o prietenie ce avea să devină exemplu pentru generații de români. Poetul a fost definitiv cucerit de neașteptata asociere a cuvintelor, de spontaneitatea zicerilor, de exuberanța și extraordinara jovialitate a revărsării verbale. Tot la îndemnul lui Eminescu, Ion Creangă își pune în valoare talentul și scrie cele mai importante opere ale sale, între 1875 și 1883.

Eminescu a fost cel care i-a propus să-și prezinte ”Soacra cu trei nurori” la „Junimea”, Creangă i-a cerut o opinie, sugerând ”să fie citit și corijat”, acolo unde privirea pătrunzătoare a prietenului credea de cuviință. Poetul refuză însă cu delicatețe:

Lasă, Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni.

Seara de septembrie 1875 în care humuleșteanul a citit în salonul literar ”Soacra cu trei nurori” a rămas în memoria junimiștilor ca un eveniment de excepție: ”a fost un adevărat entuziasm la citirea acelei povești. Ni se releva un stil și o limbă pe care nu o mai auzisem”, va scrie George Panu.

Cu relativă constanță, Creangă publică în Convorbiri literare „Soacra cu trei nurori” la 1 octombrie 1875, apoi ”Capra cu trei iezi” la 1 decembrie, ”Punguța cu doi bani” pe 1 ianuarie 1876, ”Dănilă Prepeleac” pe 1 martie și ”Povestea porcului” pe 1 iunie.

Avea, ca orice țăran, darul natural al disimulării, iar scrisul îl chinuia cumplit, tocmai pentru că știa că „e treabă de gust, nu de silință”. Un glas mai presus de el „îi striga vorbele și el scria, ștergea și scanda frazele ca un Flaubert al Humuleștilor” (George Călinescu). Toate evocările contemporanilor vorbesc despre migala cu care Ion Creangă își scria și difinitiva textele.

Până în 1878, au fost publicate și celelalte povești, toate citite mai întâi în fața intelectualilor din cenaclul Junimea, „unde autorul era gustat pentru anecdotele corosive, spuse ‘pe ulița mare’”.

1880 este un an plin de evenimente în viaţa marelui povestitor. Începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie.

„Amintiri din copilărie”, opera sa capitală și cea mai de preț moștenire lăsată copiilor românie, a apărut tot în „Convorbiri literare”: primele două părți în 1881, iar a treia, în 1882. Partea a IV-a a „Amintirilor din copilărie”, citită de Creangă în cercul literar al poetului N. Beldiceanu, din Iași, a fost tipărită postum, în 1892.

„Plăcerea stârnită de audiția scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit. (…) Creangă e un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor vesel prin materie. Conținutul poveștilor și al amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt de a fi tratat liric ori fantastic, veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele însele, dintr-o voluptate strict intelectuală„, spunea George Călinescu („Dicționarul general al literaturii române”).

După îmbolnăvirea lui Eminescu, Creangă se simte si mai singur. Participa sporadic la Cercul Literar fondat de Neculai Beldiceanu, unde citește partea a IV- a a Amintirilor. Când boala, epilepsia („pedep-sia”), i se agravează, pur si simplu nu mai scrie. Practic, cariera literară a lui Creangă se încheie în 1883, însumând abia opt ani.

Ion Creangă a murit în același an cu marele său prieten, Mihai Eminescu, în noaptea de Anul Nou, la 31 decembrie 1889.

„Adevărul e că un artist, precum Creangă, se iveşte o singură dată în istoria unui popor, şi atunci, numai într-un moment de graţie.

Este, fără îndoială, genial, ca orice scriitor despre care se poate spune că are simţul genial instinctiv al limbii şi al etosului popular nealterat.

Opera sa este expresia uimitoare a bunului simţ şi a unui suflet elementar, încremenit în formule neschimbătoare, eterne. În totul, un spectacol de măreţie simplă, inanalizabilă” (Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coordonatori), „Dicţionarul scriitorilor români”).

A.T.